Cum a fost posibilă apariţia acestei mari echipe - Steaua?
Despre succesele Stelei s-a discutat mult în mass-media, dar niciodată n-au putut fi explicate convingător realizările aproape fantastice din perioada 1986-1989, când echipa a ajuns de două ori în finala Cupei Campionilor Europeni, o dată câştigând trofeul, iar mai apoi şi Supercupa Europei.
Într-adevăr, cum a fost posibil ca o echipă românească, reprezentanta unui fotbal, să recunoaştem, fără rezonanţă deosebită pe plan internaţional, să cucerească cele mai prestigioase două trofee fotbalistice ale continentului nostru?
Nici o altă formaţie din fostele ţări comuniste nu câştigase, până la căderea Zidului Berlinului, Cupa Campionilor Europeni! Şi să nu uităm că era vorba de ţări cu tradiţie în fotbalul mondial, precum Cehoslovacia, de două ori finalistă a Campionatului Mondial, sau URSS, care a participat cu regularitate la toate turneele finale ale Campionatului Mondial desfăşurate după al doilea război mondial. De asemenea, a participat la toate turneele finale ale Campionatului European, o dată chiar ieşind învingătoare. Sau Polonia, ocupanta locului 3 la două turnee finale, Germania 1974 şi Spania 1982. Polonezii aveau pe atunci şi o echipă de club foarte puternică - Legia Varşovia - cu câţiva jucători de mare clasă: Lato, Deyna, Boniek şi alţii. Apoi fotbalul din fosta Iugoslavie, cu cele trei cunoscute formaţii: Steaua Roşie Belgrad, Partizan Belgrad şi Dinamo Zagreb. Ei bine, repet: dintre toate fostele ţări comuniste numai România, prin Steaua, a cucerit Cupa Campionilor Europeni!
De ce noi? S-au dat numeroase explicaţii, unele de-a dreptul stupide, altele răutăcioase, venite din partea celor care nu primeau cu bucurie succesele Stelei.
S-a spus, de pildă, că echipa militară a avut noroc şi a câştigat din întâmplare Cupa Campionilor Europeni. Nostim, nu? Asta îmi aminteşte de o anecdotă cu David Oistrah. Se spune că marele violonist era invidiat de mai toţi confraţii, care de multe ori încercausă minimalizeze imensul său talent. Până într-atât încât cineva ar fi afirmat pur şi simplu: ''Nu e talentat deloc săracu', dar are noroc cu caru', unde pune degetul acolo-i şi nota!''.
Vorbind ceva mai serios, putem spune că, de dragul discuţiei, s-ar putea lua în calcul şi varianta norocului, a şansei, dar numai în cazul în care, după cucerirea Cupei Campionilor Europeni (1986), Steaua ar fi dispărut din prim-planul fotbalului european. Dar n-a fost deloc aşa, ci tocmai invers: în anul următor - 1987 - câştigă Supercupa Europei (1-0 cu Dinamo Kiev); în 1988 ajunge în semifinale (eliminată de Benfica), iar în 1989 - din nou în finala CCE (pierdută cu 4-0 în faţa lui AC Milan).
De asemenea, s-a încercat acreditarea ideii că accederea formaţiei militare la vârful ierhaiei cluburilor de fotbal europene ar fi fost facilitată de absenţa formaţiilor engleze. Este adevărat că acestea erau suspendate de UEFA pe timp nelimitat, în urma incidentelor tragice de pe stadionul Heysel din Bruselles, la finala CCE din 1985 dintre Juventus şi Liverpool. Dar, dacă lipsa din competiţie a echipelor engleze a fost cu adevărat un avantaj, de ce în ediţia 1985-1986 a CCE nu au profitat de acest lucru, în locul Stelei, atâtea echipe galonate, ca Juventus, Bazern, Anderlecht, IFK Goteborg sau FC Porto, care au părăsit competiţia în diverse faze? De ce nu a profitat FC Barcelona de acest avantaj, pentru că nici măcar în finală nu a întâlnit o echipă engleză, ci una românească, pe Steaua? De ce nu a cucerit formaţia Dinamo Kiev, Supercupa Europei, că doar în finala de la Monte Carlo, din februarie 1987, s-a confruntat cu o echipă românească, Steaua, nu cu vreo reprezentantă a Albionului? De ce în 1989, Steaua ajunge să dispute încă o dată finala CCE, finală la care nu au ajuns, în acel an, multe echipe de marcă: Real Madrid, PSV Eindhoven, IFK Goteborg, Werder Bremen şi altele, deşi n-au fost deranjate, nici de data aceasta, de echipe englezeşti?
Da, n-am întâlnit atunci formaţii englezeşti dar, după 1992, Steaua s-a confruntat în competiţiile europene de patru ori cu astfel de echipe: Leeds United, Southampton, West Ham United şi Liverpool. Pe primele trei le-a eliminat, ratând calificarea doar în faţa lui Liverpool, după două meciuri foarte strânse: 1-1 la Bucureşti şi 1-0 pe Anfield. Este adevărat că aceste formaţii nu erau, la data confruntării cu echipa noastră, cele mai puternice din campionatul englez, dar la fel de adevărat este şi faptul că nici Steaua nu mai avea valoarea şi forţa ''echipei-minune'' din anii 1980-1990.
O altă speculaţie apărută la noi în ţară după Revoluţie şi tot în scopul bagatelizării performanţelor jucătorilor militari a fost aceea potrivit căreia regimul Ceauşescu, printr-un armator grec, ar fi manevrat astfel încât Steaua să câştige Cupa Campionilor Europeni!? Să fim serioşi!
S-a mai spus că succesele Stelei s-ar fi datorat faptului că ea putea racola orice jucător bun din ţară. În principiu este adevărat, dar în speţă nu se verifică, deoarece Steaua a triumfat în competiţia europeană cu jucători cvasi-necunoscuţi. Vedete, la vremea aceea, erau Cămătaru, Balaci, Klein, Mateuţ, Cârţu, Coraş, Rednic, dar nici unul dintre ei n-a ajuns la clubul militar, deşi erau foarte frecvent selecţionaţi la echipa naţională. Şi apoi, se ştie, simpla racolare de jucători buni nu duce automat la crearea unei mari echipe, capabilă să câştige o competiţie europeană. Dinamo putea lua şi ea, mai ales ea, orice jucător dorea şi totuşi...
Au mai fost şi alte păreri, serioase de această dată, menite să explice ascensiunea fulminantă a echipei militare. De pildă s-a vorbit, pe bună dreptate, de rolul determinant al noii conduceri a clubului, de la începutul anilor 1980, în frunte cu fosta mare glorie a clubului militar, Ion Alexandrescu (Sfinxul). Acesta face, la finele anului 1984, o declaraţie pentru presa sportivă de la noi, care conţine liniile directoare pe creştere substanţială a nivelului calitativ al fotbalului practicat de echipa Steaua.
Ion Alecsandrescu ''Sfinxul'' Nici o altă formaţie din fostele ţări comuniste nu câştigase, până la căderea Zidului Berlinului, Cupa Campionilor Europeni! Şi să nu uităm că era vorba de ţări cu tradiţie în fotbalul mondial, precum Cehoslovacia, de două ori finalistă a Campionatului Mondial, sau URSS, care a participat cu regularitate la toate turneele finale ale Campionatului Mondial desfăşurate după al doilea război mondial. De asemenea, a participat la toate turneele finale ale Campionatului European, o dată chiar ieşind învingătoare. Sau Polonia, ocupanta locului 3 la două turnee finale, Germania 1974 şi Spania 1982. Polonezii aveau pe atunci şi o echipă de club foarte puternică - Legia Varşovia - cu câţiva jucători de mare clasă: Lato, Deyna, Boniek şi alţii. Apoi fotbalul din fosta Iugoslavie, cu cele trei cunoscute formaţii: Steaua Roşie Belgrad, Partizan Belgrad şi Dinamo Zagreb. Ei bine, repet: dintre toate fostele ţări comuniste numai România, prin Steaua, a cucerit Cupa Campionilor Europeni!
De ce noi? S-au dat numeroase explicaţii, unele de-a dreptul stupide, altele răutăcioase, venite din partea celor care nu primeau cu bucurie succesele Stelei.
S-a spus, de pildă, că echipa militară a avut noroc şi a câştigat din întâmplare Cupa Campionilor Europeni. Nostim, nu? Asta îmi aminteşte de o anecdotă cu David Oistrah. Se spune că marele violonist era invidiat de mai toţi confraţii, care de multe ori încercausă minimalizeze imensul său talent. Până într-atât încât cineva ar fi afirmat pur şi simplu: ''Nu e talentat deloc săracu', dar are noroc cu caru', unde pune degetul acolo-i şi nota!''.
Vorbind ceva mai serios, putem spune că, de dragul discuţiei, s-ar putea lua în calcul şi varianta norocului, a şansei, dar numai în cazul în care, după cucerirea Cupei Campionilor Europeni (1986), Steaua ar fi dispărut din prim-planul fotbalului european. Dar n-a fost deloc aşa, ci tocmai invers: în anul următor - 1987 - câştigă Supercupa Europei (1-0 cu Dinamo Kiev); în 1988 ajunge în semifinale (eliminată de Benfica), iar în 1989 - din nou în finala CCE (pierdută cu 4-0 în faţa lui AC Milan).
De asemenea, s-a încercat acreditarea ideii că accederea formaţiei militare la vârful ierhaiei cluburilor de fotbal europene ar fi fost facilitată de absenţa formaţiilor engleze. Este adevărat că acestea erau suspendate de UEFA pe timp nelimitat, în urma incidentelor tragice de pe stadionul Heysel din Bruselles, la finala CCE din 1985 dintre Juventus şi Liverpool. Dar, dacă lipsa din competiţie a echipelor engleze a fost cu adevărat un avantaj, de ce în ediţia 1985-1986 a CCE nu au profitat de acest lucru, în locul Stelei, atâtea echipe galonate, ca Juventus, Bazern, Anderlecht, IFK Goteborg sau FC Porto, care au părăsit competiţia în diverse faze? De ce nu a profitat FC Barcelona de acest avantaj, pentru că nici măcar în finală nu a întâlnit o echipă engleză, ci una românească, pe Steaua? De ce nu a cucerit formaţia Dinamo Kiev, Supercupa Europei, că doar în finala de la Monte Carlo, din februarie 1987, s-a confruntat cu o echipă românească, Steaua, nu cu vreo reprezentantă a Albionului? De ce în 1989, Steaua ajunge să dispute încă o dată finala CCE, finală la care nu au ajuns, în acel an, multe echipe de marcă: Real Madrid, PSV Eindhoven, IFK Goteborg, Werder Bremen şi altele, deşi n-au fost deranjate, nici de data aceasta, de echipe englezeşti?
Da, n-am întâlnit atunci formaţii englezeşti dar, după 1992, Steaua s-a confruntat în competiţiile europene de patru ori cu astfel de echipe: Leeds United, Southampton, West Ham United şi Liverpool. Pe primele trei le-a eliminat, ratând calificarea doar în faţa lui Liverpool, după două meciuri foarte strânse: 1-1 la Bucureşti şi 1-0 pe Anfield. Este adevărat că aceste formaţii nu erau, la data confruntării cu echipa noastră, cele mai puternice din campionatul englez, dar la fel de adevărat este şi faptul că nici Steaua nu mai avea valoarea şi forţa ''echipei-minune'' din anii 1980-1990.
O altă speculaţie apărută la noi în ţară după Revoluţie şi tot în scopul bagatelizării performanţelor jucătorilor militari a fost aceea potrivit căreia regimul Ceauşescu, printr-un armator grec, ar fi manevrat astfel încât Steaua să câştige Cupa Campionilor Europeni!? Să fim serioşi!
S-a mai spus că succesele Stelei s-ar fi datorat faptului că ea putea racola orice jucător bun din ţară. În principiu este adevărat, dar în speţă nu se verifică, deoarece Steaua a triumfat în competiţia europeană cu jucători cvasi-necunoscuţi. Vedete, la vremea aceea, erau Cămătaru, Balaci, Klein, Mateuţ, Cârţu, Coraş, Rednic, dar nici unul dintre ei n-a ajuns la clubul militar, deşi erau foarte frecvent selecţionaţi la echipa naţională. Şi apoi, se ştie, simpla racolare de jucători buni nu duce automat la crearea unei mari echipe, capabilă să câştige o competiţie europeană. Dinamo putea lua şi ea, mai ales ea, orice jucător dorea şi totuşi...
Au mai fost şi alte păreri, serioase de această dată, menite să explice ascensiunea fulminantă a echipei militare. De pildă s-a vorbit, pe bună dreptate, de rolul determinant al noii conduceri a clubului, de la începutul anilor 1980, în frunte cu fosta mare glorie a clubului militar, Ion Alexandrescu (Sfinxul). Acesta face, la finele anului 1984, o declaraţie pentru presa sportivă de la noi, care conţine liniile directoare pe creştere substanţială a nivelului calitativ al fotbalului practicat de echipa Steaua.
Iată această declaraţie: ''Sunt la Steaua din 950, activând, până în 1962, ca jucător. Apoi, între 1962 şi 1982, am fost secretar al Federaţiei Române de Fotbal, iar din 1982 până astăzi sunt şeful secţiei de fotbal şi vicepreşedinte al Clubului Sportiv al Armatei <<Steaua>>. Sunt, cred, suficiente argumente pentru a dovedi ataşamentul meu faţă de fotbal şi faţă de acest club cu care mă identific, întrucât de el este legată întreaga mea viaţă. Este explicabil atunci de ce experienţa şi capacitatea mea de muncă le pun în slujba construirii unei echipe puternice, care să devină o forţă fotbalistică nu numai în ţară, ci să fie competitivă, într-o perspectivă imediată, pe plan european şi mondial. În acelaşi timp, vizăm obiectivul ca în echipa naţională să fie cât mai mulţi jucători de la Steaua - şi chiar toţi, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria clubului şi a fotbalului nostru (...) De când ştiu eu, Steaua a avut un stil propriu de joc, care s-a perpetuat de la o generaţie la alta, mai ales prin prezenţa unui fost jucător al echipei în conducerea tehnică. Jocul Stelei a fost şi a rămas combinativ, apt să satisfacă şi exigenţa spectacolului şi cea a rezultatului. În ultimii trei ani am înregistrat un progres pe ambele planuri: în 1983 am terminat pe locul 5, în 1984 am pierdut titlul la potou, iar în 1985 sperăm să fie mai bine. Jocul actual al echipei se înscrie, deci, pe linia unei tradiţii, dar avem multe de făcut pentru perfecţionarea lui. Condiţii sunt şi mai trebuie doar ceva timp pentru a duce la capăt cu bine ceea ce am început''.
Această confesiune-program a fost făcută la jumătatea campionatului 1984-85, când Steaua nu câştigase încă nici campionatul şi nici Cupa României (pe acel an) şi are o valoare cu totul specială, deoarece, practic, toate obiectivele au fost realizate: echipa militară a devenit clar cea mai importantă forţă a fotbalului intern, cu un joc colectiv, spectaculos şi eficace (ea va câştiga în următorii 14 ani - între 1985 şi 1998 - 11 campionate şi 7 cupe ale României); s-a impus şi pe plan european, fiind prima echipă din estul Europei (şi singura, până azi) care cucereşte Cupa Campionilor Europeni şi Supercupa Europei. De asemenea a fost desemnată de două ori, între 1986 şi 1989, cea mai bună echipă din Europa. La cârma echipei se aflau, aşa cum s-a preconizat, foşti jucători militari: Emeric Jenei - antrenor principal - şi Anghel Iordănescu - antrenor secund.
Este evident că noua conducere, în frunte cu Ion Alexandrescu, a avut rolul hotărâtor în saltul calitativ uriaş înregistrat la Steaua. Au fost îmbunătăţite condiţiile de antrenament, apropiindu-le, cât de cât, de nivelul profesionist european, a fost combătută cu fermitate indisciplina şi s-a pretins performanţă.
Chiar şi unor elemente aparent neimportante li s-a acordat o atenţie majoră. Special pentru echipa de fotbal a fost angajat un preparator fizic - Florentin Marinescu - care a adus metode noi, moderne şi i-a învăţat pe jucători, printre altele, cum să abordeze contactul fizic cu adversarul, cum să cadă etc. pentru a evita accidentările.
Dar, desigur, Emeric Jenei a avut un rol hotărâtor în transformarea Stelei dintr-o echipă ''bunicică'' pe plan intern, în una ''superbă'', care a strălucit şi pe plan internaţional. A crescut substanţial viteza de joc, de transmitere a balonului, de construire a atacurilor şi contraatacurilor, în condiţiile unei mişcări permanente a jucătorilor, a schimburilor derutante de locuri. Nu întâmplător au fost botezaţi ''viteziştii'', iar naşul era, se pare, medicul-jurnalist Dan Claudiu Tănăsescu. În scurt timp, băieţii şi-ai transformat ''porecla'' în renume!
Jucătorii se cunoşteau atât de bine între ei, încât se simţeau şi se intuiau în teren aproape şi cu ochii închişi. La un semnal puteau schimba ritmul şi tactica din mers, în timpul jocului, cum numai marile echipe o pot face.
Un ziarist român, al cătui nume îmi scapă, a făcut la vremea aceea, glumind, observaţia că ''Steaua nu joacă fotbal, ci baschet, pentru că de multe ori ascunde mingea''. Glumă, glumă, dar mă văd nevoit să reamintesc remarca (serioasă) a lui Scifo, de la Anderlecht, după meciul de la Bucureşti, câştigat de echipa militară cu 3-0: ''Nu am văzut niciodată pase atât de rapide între patru, cinci jucători deodată!''. De asemenea, Morten Olsen, colegul de echipă a lui Scifo, declara după acelaşi meci: ''Cu sinceritate spun că au fost momente în care nu mai ştiam pe cine să marcăm, atât de iute era jocul Stelei''. Afirmaţiile celor doi belgieni confirmă o dată în plus butada care circula în epocă, aproape ca un leitmotiv: ''Când băieţii declanşează <<morişca>>, ceea ce joacă Steaua este o încântare pentru public şi un infern pentru adversar''.
În privinţa antrenamentelor, acestea crescuseră ca număr şi durată, dar mai ales ca intensitate. De cele mai multe ori, după şedinţele de antrenament, la duş, jucătorii nu rămâneau în picioare, ci se aşezau pentru că se simţeau ''storşi''. Nu ântâmplător toţi componenţii echipei aveau o condiţie fizică ieşită din comun, care le permitea să menţină un ritm al jocului deosebit de ridicat pe toată durata partidei, să facă pressing permanent asupra partenerului de întrecere şi să înfrângă, până la urmă, tenacitatea oricărui adversar.
Dar cine erau aceşti magicieni care au speriat Europa? Răspunsul este, în aparenţă, simplu: nişte tineri fără blazon, nişte flăcăi obişnuiţi - luaţi în parte, dar care, împreună alcătuiau o echipă magnifică!
Da, Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni cu jucători cvasi-necunoscuţi, chiar şi la noi în ţară, darămite peste hotare. Cu două excepţii: Ladislau Boloni şi Tudorel Stoica. Practic ei erau singurele vedete ale echipei. Un criteriu de atestare a valorii unui jucător este, desigur, selecţionarea sa în echipa naţională. Din acest punct de vedere, este adevărat că Boloni era mai mereu convocat la lot (în 1984, când a venit la Steaua, avea deja 78 de prezenţe în reprezentativa României!), dar, jucând la ASA târgu Mureş, nu prea avea ocazia să joace partide internaţionale cu echipa sa de club. Iar Tudorel Stoica, deşi era căpitan de echipă la Steaua, avea doar 10 prezenţe în naţională. Este meritul conducerii clubului militar că a avut încredere în cei doi, pentru că aceştia au avut contribuţii excepţionale la gloria Stelei de după 1985.
Despre ceilalţi jucători ce pot să spun? Erau convocaţi sporadic la echipa naţională, având, mulţi dintre ei, la activ doar una sau două selecţii. Chiar şi după marea victorie de la Sevilla (7 mai 1986), selecţionerul de atunci al naţionalei (Mircea Lucescu) nu prea vedea la Steaua jucători vrednici de a purta tricoul reprezentativei României. Abia când Emeric Jenei a fost numit în locul lui Lucescu, lucrurile s-au schimbat, pentru că noul selecţioner cunoştea cel mai bine valoarea lotului militar.
Am afirmat mai înainte că Boloni şi Stoica erau, practic, singurii jucători marcanţi, ''cu firmă'' din lotul Stelei şi vreau să amintesc celor care ar putea crede că l-am omis pe Hagi, că Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni înainte ca marele şi talentatul fotbalist să vină la clubul militar.
Este evident că noua conducere, în frunte cu Ion Alexandrescu, a avut rolul hotărâtor în saltul calitativ uriaş înregistrat la Steaua. Au fost îmbunătăţite condiţiile de antrenament, apropiindu-le, cât de cât, de nivelul profesionist european, a fost combătută cu fermitate indisciplina şi s-a pretins performanţă.
Chiar şi unor elemente aparent neimportante li s-a acordat o atenţie majoră. Special pentru echipa de fotbal a fost angajat un preparator fizic - Florentin Marinescu - care a adus metode noi, moderne şi i-a învăţat pe jucători, printre altele, cum să abordeze contactul fizic cu adversarul, cum să cadă etc. pentru a evita accidentările.
Dar, desigur, Emeric Jenei a avut un rol hotărâtor în transformarea Stelei dintr-o echipă ''bunicică'' pe plan intern, în una ''superbă'', care a strălucit şi pe plan internaţional. A crescut substanţial viteza de joc, de transmitere a balonului, de construire a atacurilor şi contraatacurilor, în condiţiile unei mişcări permanente a jucătorilor, a schimburilor derutante de locuri. Nu întâmplător au fost botezaţi ''viteziştii'', iar naşul era, se pare, medicul-jurnalist Dan Claudiu Tănăsescu. În scurt timp, băieţii şi-ai transformat ''porecla'' în renume!
Jucătorii se cunoşteau atât de bine între ei, încât se simţeau şi se intuiau în teren aproape şi cu ochii închişi. La un semnal puteau schimba ritmul şi tactica din mers, în timpul jocului, cum numai marile echipe o pot face.
Un ziarist român, al cătui nume îmi scapă, a făcut la vremea aceea, glumind, observaţia că ''Steaua nu joacă fotbal, ci baschet, pentru că de multe ori ascunde mingea''. Glumă, glumă, dar mă văd nevoit să reamintesc remarca (serioasă) a lui Scifo, de la Anderlecht, după meciul de la Bucureşti, câştigat de echipa militară cu 3-0: ''Nu am văzut niciodată pase atât de rapide între patru, cinci jucători deodată!''. De asemenea, Morten Olsen, colegul de echipă a lui Scifo, declara după acelaşi meci: ''Cu sinceritate spun că au fost momente în care nu mai ştiam pe cine să marcăm, atât de iute era jocul Stelei''. Afirmaţiile celor doi belgieni confirmă o dată în plus butada care circula în epocă, aproape ca un leitmotiv: ''Când băieţii declanşează <<morişca>>, ceea ce joacă Steaua este o încântare pentru public şi un infern pentru adversar''.
În privinţa antrenamentelor, acestea crescuseră ca număr şi durată, dar mai ales ca intensitate. De cele mai multe ori, după şedinţele de antrenament, la duş, jucătorii nu rămâneau în picioare, ci se aşezau pentru că se simţeau ''storşi''. Nu ântâmplător toţi componenţii echipei aveau o condiţie fizică ieşită din comun, care le permitea să menţină un ritm al jocului deosebit de ridicat pe toată durata partidei, să facă pressing permanent asupra partenerului de întrecere şi să înfrângă, până la urmă, tenacitatea oricărui adversar.
Dar cine erau aceşti magicieni care au speriat Europa? Răspunsul este, în aparenţă, simplu: nişte tineri fără blazon, nişte flăcăi obişnuiţi - luaţi în parte, dar care, împreună alcătuiau o echipă magnifică!
Da, Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni cu jucători cvasi-necunoscuţi, chiar şi la noi în ţară, darămite peste hotare. Cu două excepţii: Ladislau Boloni şi Tudorel Stoica. Practic ei erau singurele vedete ale echipei. Un criteriu de atestare a valorii unui jucător este, desigur, selecţionarea sa în echipa naţională. Din acest punct de vedere, este adevărat că Boloni era mai mereu convocat la lot (în 1984, când a venit la Steaua, avea deja 78 de prezenţe în reprezentativa României!), dar, jucând la ASA târgu Mureş, nu prea avea ocazia să joace partide internaţionale cu echipa sa de club. Iar Tudorel Stoica, deşi era căpitan de echipă la Steaua, avea doar 10 prezenţe în naţională. Este meritul conducerii clubului militar că a avut încredere în cei doi, pentru că aceştia au avut contribuţii excepţionale la gloria Stelei de după 1985.
Despre ceilalţi jucători ce pot să spun? Erau convocaţi sporadic la echipa naţională, având, mulţi dintre ei, la activ doar una sau două selecţii. Chiar şi după marea victorie de la Sevilla (7 mai 1986), selecţionerul de atunci al naţionalei (Mircea Lucescu) nu prea vedea la Steaua jucători vrednici de a purta tricoul reprezentativei României. Abia când Emeric Jenei a fost numit în locul lui Lucescu, lucrurile s-au schimbat, pentru că noul selecţioner cunoştea cel mai bine valoarea lotului militar.
Am afirmat mai înainte că Boloni şi Stoica erau, practic, singurii jucători marcanţi, ''cu firmă'' din lotul Stelei şi vreau să amintesc celor care ar putea crede că l-am omis pe Hagi, că Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni înainte ca marele şi talentatul fotbalist să vină la clubul militar.
Revin însă la ''paradoxul Steaua''. Într-adevăr, o echipă mare fără vedete, fără jucători notorii. Pentru prima dată (cel puţin la noi în ţară) lucrurile se inversau: nu câţiva jucători valoroşi stăteau la baza formării unei echipe bune, ci o echipă fără ''stele'', dar foarte bună, îi făceau mari pe cei care i se alăturau!
Chiar aşa: cine era Marius Lăcătuş? Ce se ştia despre el înainte de a veni de la Braşov? Avea sub 20 de ani şi nu ştiu câţi dintre fanii săi înfocaţi de mai târziu auziserăm de el, atunci. A fost adus în Ghencea nu ca jucător consacrat, ci ca ''tânără speranţă''. Că ulterior el a confirmat cu mult peste aşteptări este meritul său, dar şi al echipei în care s-a putut dezvolta şi împlini. (După victoria de la Sevilla, Boloni a declarat cu modestie şi fair-play: ''Datorez echipei Steaua cea mai mare împlinire din activitatea maea de jucător'').
De asemenea, mă întreb cine erau Balint sau Piţurcă? Ce se ştia despre Bălan, Bărbulescu sau Weisenbacher? Să fiu bine înţeles: nu pun nicio clipă la îndoială talentul real şi valoarea incontestabilă a jucătorilor, ci remarc doar faptul că le lipsea notorietatea. De unde venea sau, altfel spus, unde mai jucase Belodedici? Desigur, mi s-ar putea atrage atenţia asupra faptului că oricare jucător mare a fost la început un necunoscut. Aşa este, un jucător talentat ajunge, cam în patru, cinci ani de la debut să confirme, să se vorbească frumos despre el şi, dacă are noroc (pe lângă talent), să cucerească trofee cu echipa sa. Dar steliştii au infirmat canoanele şi au ars toate etapele intermediare. Astfel că, în mai 1985, Steaua continua să fie o formaţie fără vreo performanţă pe plan european, care nu câştigase nici campionatul ţării pe acel an. Abia peste o lună devine campioana României, dar, peste numai 11 luni (în mai 1986) cucereşte Cupa Campionilor Europeni! Iar numele jucătorilor (practic necunoscuţi până atunci) să facă înconjurul globului, fiind scrise cu respect şi admiraţie în toate marile ziare de sport ale lumii!...
Cine erau Cireaşă, Blid sau Kramer? Cât de cunoscuţi erau Iovan şi Bumbescu? Acesta din urmă, Adrian Bumbescu, ''Colonelul'', este un caz foarte interesant despre modul cum s-ar fi putut rata un jucător de valoare. Socotit un jucător dur şi indisciplinat, Bumbescu a fost abandonat, pe rând, de Universitatea Craiova, apoi de Dinamo. Ajunge până la urmă la Steaua unde, împreună cu Iovan, realizează unul dintre cele mai bune cupluri de fundaşi centrali pe care i-a avut vreodată o echipă de club din România. Mai ales că în zonă evolua şi Belodedici. Ce apărare fantastică! 117 (o sută şaptesprezece) jocuri consecutive (în ţară) fără înfrângere! Performanţă nemaiîntâlnită în nicio ţară din Europa. Într-adevăr, între 1986 şi 1989, Steaua a câştigat de trei ori consecutiv atât campionatul, cât şi Cupa României, fără să piardă vreun joc. (3 campionate x 34 de meciuri = 102 meciuri. La care se adaugă 3 cupe x 5 meciuri = 15 meciuri. Total: 117.)
Desigur că la această realizare unică a contribuit nu numai apărarea, ci întreaga echipă. De aceea cred că ar fi interesant să trecem în revistă liniile de clasament ale echipei militare, din cele trei campionate pe care Steaua le-a câştigat fără să piardă vreo partidă. Iată-le:
Chiar aşa: cine era Marius Lăcătuş? Ce se ştia despre el înainte de a veni de la Braşov? Avea sub 20 de ani şi nu ştiu câţi dintre fanii săi înfocaţi de mai târziu auziserăm de el, atunci. A fost adus în Ghencea nu ca jucător consacrat, ci ca ''tânără speranţă''. Că ulterior el a confirmat cu mult peste aşteptări este meritul său, dar şi al echipei în care s-a putut dezvolta şi împlini. (După victoria de la Sevilla, Boloni a declarat cu modestie şi fair-play: ''Datorez echipei Steaua cea mai mare împlinire din activitatea maea de jucător'').
De asemenea, mă întreb cine erau Balint sau Piţurcă? Ce se ştia despre Bălan, Bărbulescu sau Weisenbacher? Să fiu bine înţeles: nu pun nicio clipă la îndoială talentul real şi valoarea incontestabilă a jucătorilor, ci remarc doar faptul că le lipsea notorietatea. De unde venea sau, altfel spus, unde mai jucase Belodedici? Desigur, mi s-ar putea atrage atenţia asupra faptului că oricare jucător mare a fost la început un necunoscut. Aşa este, un jucător talentat ajunge, cam în patru, cinci ani de la debut să confirme, să se vorbească frumos despre el şi, dacă are noroc (pe lângă talent), să cucerească trofee cu echipa sa. Dar steliştii au infirmat canoanele şi au ars toate etapele intermediare. Astfel că, în mai 1985, Steaua continua să fie o formaţie fără vreo performanţă pe plan european, care nu câştigase nici campionatul ţării pe acel an. Abia peste o lună devine campioana României, dar, peste numai 11 luni (în mai 1986) cucereşte Cupa Campionilor Europeni! Iar numele jucătorilor (practic necunoscuţi până atunci) să facă înconjurul globului, fiind scrise cu respect şi admiraţie în toate marile ziare de sport ale lumii!...
Cine erau Cireaşă, Blid sau Kramer? Cât de cunoscuţi erau Iovan şi Bumbescu? Acesta din urmă, Adrian Bumbescu, ''Colonelul'', este un caz foarte interesant despre modul cum s-ar fi putut rata un jucător de valoare. Socotit un jucător dur şi indisciplinat, Bumbescu a fost abandonat, pe rând, de Universitatea Craiova, apoi de Dinamo. Ajunge până la urmă la Steaua unde, împreună cu Iovan, realizează unul dintre cele mai bune cupluri de fundaşi centrali pe care i-a avut vreodată o echipă de club din România. Mai ales că în zonă evolua şi Belodedici. Ce apărare fantastică! 117 (o sută şaptesprezece) jocuri consecutive (în ţară) fără înfrângere! Performanţă nemaiîntâlnită în nicio ţară din Europa. Într-adevăr, între 1986 şi 1989, Steaua a câştigat de trei ori consecutiv atât campionatul, cât şi Cupa României, fără să piardă vreun joc. (3 campionate x 34 de meciuri = 102 meciuri. La care se adaugă 3 cupe x 5 meciuri = 15 meciuri. Total: 117.)
Desigur că la această realizare unică a contribuit nu numai apărarea, ci întreaga echipă. De aceea cred că ar fi interesant să trecem în revistă liniile de clasament ale echipei militare, din cele trei campionate pe care Steaua le-a câştigat fără să piardă vreo partidă. Iată-le:
|
|
Mi se va replica, desigur, că într-un campionat slab ca al nostru, e uşor să fii... ''chior în ţara orbilor''. Dar România a avut dintotdeauna un campionat slab şi totuşi până atunci nicio altă formaţie românească nu cucerise nici măcar un campionat fără înfrângere, nu trei. Ce să mai vorbim, recordurile se fac greu şi se doboară şi mai greu. Iată, în aceste zile (februarie 2006), FC Barcelona această superbă echipă, ajunsese la 15 victorii consecutive în campionatul Spaniei şi tocmai a ratat-o pe a 16-a. Mare supărare la clubul catalan, pentru că ar fi putut egala şi apoi depăşi performanţa de 16 victorii consecutive a Realului din Madrid, care durează de... 44 de ani, adică din 1962!
La Steaua se crease pe atunci un formidabil spirit de echipă. Înaintea unui joc important noi, suporterii ei, nu ne puneam speranţele într-un jucător anume (mai ales înainte de venirea lui Hagi), ci în ea, în echipă. Nu exista aşa-zisul om de gol. Deşi teoretic acesta era Piţurcă, practic toţi jucătorii, în afară de portari, înscriau.
În ceea ce îl priveşte pe Belodedici, cred cu convingere că acesta a fost unul din cei mai valoroşi apărători din Europa. A fost un Bekenbauer al României. Avea un joc uluitor de limpede şi eficace, lăsând mereu impresia că nu face niciun efort, deşi era peste tot. Avea o eleganţă de prinţ şi o agilitate de felină. Un deosebit simţ al anticipaţiei şi un mod propriu de a deposeda fără să faulteze. Imbatabil la jocul de cap, participa frecvent la faza de atac şi, de multe ori, înscria goluri.
Dar Lăcătuş? N-o să mai amintesc de superbele sale evoluţii la echipa de club, ci voi evoca o prestaţie strălucitoare a sa în naţionala României. Este vorba de un meci România - Spania (în 1987, la Bucureşti, 3-1), în care am învins categoric ca scor şi ca joc, iar Lăcătuş, cu jocul său vijelios, inventiv şi surprinzător, i-a năucit literalmente pe fundaşii iberici. Comentând această întâlnire, în ''România literară'', scriitorul Fănuş Neagu remarca, în stilul său inimitabil: ''Pe dreapta în echipa naţională au mai evoluat mari jucători ca Bindea sau Pârcălab, dar nimeni până la Lăcătuş n-a dat senzaţia că iluzia poate fi ajunsă!''
Cât despre Hagi, trebuie spus clar că el era ''cineva'' când a venit în Ghencea. Deşi foarte tânăr (ca şi majoritatea viitorilor săi colegi), era deja cunoscut şi se vorbea mult despre el că va deveni un mare jucător, ceea ce s-a şi întâmplat. Ântâlnirea lui Hagi cu Steaua a fost avantajoasă pentru ambele părţi, desigur, dar pentru jucător cred că a fost crucială. Faptul că Steaua făcea performanţă, jucând an de an în Cupa Campionilor Europeni, i-a dat posibilitatea să se rodeze, să capete experienţă internaţională şi să atingă maturitatea deplină, în consonanţă cu marele său talent.
La Steaua se crease pe atunci un formidabil spirit de echipă. Înaintea unui joc important noi, suporterii ei, nu ne puneam speranţele într-un jucător anume (mai ales înainte de venirea lui Hagi), ci în ea, în echipă. Nu exista aşa-zisul om de gol. Deşi teoretic acesta era Piţurcă, practic toţi jucătorii, în afară de portari, înscriau.
În ceea ce îl priveşte pe Belodedici, cred cu convingere că acesta a fost unul din cei mai valoroşi apărători din Europa. A fost un Bekenbauer al României. Avea un joc uluitor de limpede şi eficace, lăsând mereu impresia că nu face niciun efort, deşi era peste tot. Avea o eleganţă de prinţ şi o agilitate de felină. Un deosebit simţ al anticipaţiei şi un mod propriu de a deposeda fără să faulteze. Imbatabil la jocul de cap, participa frecvent la faza de atac şi, de multe ori, înscria goluri.
Dar Lăcătuş? N-o să mai amintesc de superbele sale evoluţii la echipa de club, ci voi evoca o prestaţie strălucitoare a sa în naţionala României. Este vorba de un meci România - Spania (în 1987, la Bucureşti, 3-1), în care am învins categoric ca scor şi ca joc, iar Lăcătuş, cu jocul său vijelios, inventiv şi surprinzător, i-a năucit literalmente pe fundaşii iberici. Comentând această întâlnire, în ''România literară'', scriitorul Fănuş Neagu remarca, în stilul său inimitabil: ''Pe dreapta în echipa naţională au mai evoluat mari jucători ca Bindea sau Pârcălab, dar nimeni până la Lăcătuş n-a dat senzaţia că iluzia poate fi ajunsă!''
Cât despre Hagi, trebuie spus clar că el era ''cineva'' când a venit în Ghencea. Deşi foarte tânăr (ca şi majoritatea viitorilor săi colegi), era deja cunoscut şi se vorbea mult despre el că va deveni un mare jucător, ceea ce s-a şi întâmplat. Ântâlnirea lui Hagi cu Steaua a fost avantajoasă pentru ambele părţi, desigur, dar pentru jucător cred că a fost crucială. Faptul că Steaua făcea performanţă, jucând an de an în Cupa Campionilor Europeni, i-a dat posibilitatea să se rodeze, să capete experienţă internaţională şi să atingă maturitatea deplină, în consonanţă cu marele său talent.
Cât de mult i-a lipsit lui Dobrin (un alt magnific al fotbalului românesc) o echipă care să-l propulseze pe plan internaţional. Pentru că, deşi era mereu convocat la naţională, nu avea prea des ocazia să joace afară, să fie cunoscut de lumea fotbalului european, deoarece reprezentativa României juca pe atunci foarte puţine partide interţări. Iar când ne-am calificat la turneul final al Campionatului Mondial din Mexic (1970), după o absenţă de peste 30 de ani, în cele trei meciuri din grupă (la Guadalajara), Dobrin, deşi făcea parte din lot, deşi contribuise substanţial la calificare, n-a jucat niciun minut. Aşa au hotârât antrenorul şi... ''ciripitorul'' lotului. O decizie plină de ranchiună, invidie şi iresponsabilitate, care i-a ars la inimă pe suporterii naţionalei noastre şi i-a umilit pe specialiştii din străinătate. În revista ''France Football'' a apărut atunci următoarea întrebare-nedumerire: ''România işi permite să ţină pe tuşă un jucător ca Dobrin?!''... Câştigasem jocul cu Cehoslovacia (2-1) şi le pierdusem, la limită, pe celelalte două (0-1 cu Anglia şi 2-3 cu Brazilia), dar cu Dobrin în teren ar fi fost, desigur, altceva. Aşa, însă, prin râvna celor doi, echipa României a ratat probabila calificare în optimi, iar lui Dobrin, marelui fachir, i s-a refuzat o şansă unică de a arăta lumii cine este. Pentru că următoarea calificare a echipei noastre naţionale, la un turneu final de Campionat Mondial va veni abia peste 20 de ani, Italia - 1990...
Şi pentru a nu uita pe nimeni în această evocare, o să transcriu lotul de care dispunea echipa în 1987, după câştigarea Supercupei Europei (1-0 cu Dinamo Kiev, la Monte Carlo). Ordinea este indiferentă: Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Ştefan Iovan, Toma Ivan, Ladislau Boloni, Anton Weisenbacher, Marius Lăcătuş, Iosif Rotariu, Adrian Blid, Dumitru Stângaciu, Niţă Cireaşă, Mihail Majearu, Ion Kramer, Lucian Bălan, Tudorel Stoica, Ilie Bărbulescu, Gavrilă Balint, Victor Piţurcă şi Gheorghe Hagi.
Cu un an în urmă, înaintea câştigării Cupei Campionilor Europeni, mai figurau în lot: Petcu, Eduard, Laurenţiu, Tătăran, Puşcaş, Radu II, Pistol şi Duckadam, care, după finala de la Sevilla (unde realizase recordul acela de Guinness Book - patru penalty-uri apărate consecutiv, respectiv toate care s-au executat), s-a retras din fotbal, acuzând o accidentare la braţ care a necesitat o intervenţie chirurgicală.
Câteva cuvinte despre cei doi antrenori - Emeric Jenei şi Anghel Iordănescu - de numele cărora se leagă performanţele echipei militare între 1985 şi 1989. În momentul cuceririi Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, Jenei era antrenor principal, iar Iordănescu - antrenor secund şi jucător, el intrând în joc în acea finală, după pauză.
După acest mare succes internaţional, Jenei este numit selecţioner al naţionalei de fotbal a României, pe care o califică la turneul final al Campionatului Mondial din 1990, desfăşurat în Italia. Acest lucru este iarăşi un mare succes pentru Jenei, dacă avem în vedere faptul că trecuseră 20 de ani de la ultima noastră calificare la un astfel de turneu: ''Mondialul'' mexican din 1970.
În 1989, Iordănescu ducea şi el Steaua în finala CCE. Iar apoi, în 1993, este numit selecţioner al naţionalei României, pe care o va califica la două turnee finale de Campionat Mondial: SUA, 1994, şi Franţa, 1998, precum şi la un turneu final de campionat european: Anglia, 1996.
Desigur că ambii tehnicieni au merite incontestabile în obţinerea performanţelor, atât la clubul Steaua, cât şi la nivelul reprezentativei României. În legătură cu aceste merite aş dori să punctez un singur aspect.
În urmă cu câţiva ani, Anghel Iordănescu a fost declarat cel mai bun antrenor român din toate timpurile (''Antrenorul secolului''). Cred că în acel moment lui Emeric Jenei i s-a făcut o nedreptate deoarece el, în calitate de antrenor principal, a cucerit cu Steaua Cupa Campionilor Europeni - cel mai prestigios trofeu european pentru o echipă de club. Şi, cum s-a mai spus, locul 5-6 ocupat de naţionala noastră (sub comanda lui Iordănescu), la turneul final al Campionatului Mondial din 1994, desfăşurat în SUA, nu se compară cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni, care este, ori de unde ai privi-o, o performanţă strălucitoare, absolut fantastică, pe care nu cred că o va mai repeta vreo echipă românească în următoarele câteva decenii. Să dea Dumnezeu să mă înşel (şi aia sper să fie tot Steaua)!
Întorcându-ne la întrebarea din titlul acestui articol - ''Cum a fost posibil?'' - trebuie să recunoaştem că nu prea întrezărim răspunsul. Cum a fost posibil ca Steaua să realizeze în 3-4 ani câteva performanţe uluitoare, la care încă n-au ajuns destule echipe valoroase din Europa, din ţări cu fotbal mult mai bun ca al nostru?
Să recapitulăm aceste performanţe ale Stelei:
- numărul de goluri marcate;
- calitatea jocului (spectaculozitatea);
- sportivitate;
Şi pentru a nu uita pe nimeni în această evocare, o să transcriu lotul de care dispunea echipa în 1987, după câştigarea Supercupei Europei (1-0 cu Dinamo Kiev, la Monte Carlo). Ordinea este indiferentă: Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Ştefan Iovan, Toma Ivan, Ladislau Boloni, Anton Weisenbacher, Marius Lăcătuş, Iosif Rotariu, Adrian Blid, Dumitru Stângaciu, Niţă Cireaşă, Mihail Majearu, Ion Kramer, Lucian Bălan, Tudorel Stoica, Ilie Bărbulescu, Gavrilă Balint, Victor Piţurcă şi Gheorghe Hagi.
Cu un an în urmă, înaintea câştigării Cupei Campionilor Europeni, mai figurau în lot: Petcu, Eduard, Laurenţiu, Tătăran, Puşcaş, Radu II, Pistol şi Duckadam, care, după finala de la Sevilla (unde realizase recordul acela de Guinness Book - patru penalty-uri apărate consecutiv, respectiv toate care s-au executat), s-a retras din fotbal, acuzând o accidentare la braţ care a necesitat o intervenţie chirurgicală.
Câteva cuvinte despre cei doi antrenori - Emeric Jenei şi Anghel Iordănescu - de numele cărora se leagă performanţele echipei militare între 1985 şi 1989. În momentul cuceririi Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, Jenei era antrenor principal, iar Iordănescu - antrenor secund şi jucător, el intrând în joc în acea finală, după pauză.
După acest mare succes internaţional, Jenei este numit selecţioner al naţionalei de fotbal a României, pe care o califică la turneul final al Campionatului Mondial din 1990, desfăşurat în Italia. Acest lucru este iarăşi un mare succes pentru Jenei, dacă avem în vedere faptul că trecuseră 20 de ani de la ultima noastră calificare la un astfel de turneu: ''Mondialul'' mexican din 1970.
În 1989, Iordănescu ducea şi el Steaua în finala CCE. Iar apoi, în 1993, este numit selecţioner al naţionalei României, pe care o va califica la două turnee finale de Campionat Mondial: SUA, 1994, şi Franţa, 1998, precum şi la un turneu final de campionat european: Anglia, 1996.
Desigur că ambii tehnicieni au merite incontestabile în obţinerea performanţelor, atât la clubul Steaua, cât şi la nivelul reprezentativei României. În legătură cu aceste merite aş dori să punctez un singur aspect.
În urmă cu câţiva ani, Anghel Iordănescu a fost declarat cel mai bun antrenor român din toate timpurile (''Antrenorul secolului''). Cred că în acel moment lui Emeric Jenei i s-a făcut o nedreptate deoarece el, în calitate de antrenor principal, a cucerit cu Steaua Cupa Campionilor Europeni - cel mai prestigios trofeu european pentru o echipă de club. Şi, cum s-a mai spus, locul 5-6 ocupat de naţionala noastră (sub comanda lui Iordănescu), la turneul final al Campionatului Mondial din 1994, desfăşurat în SUA, nu se compară cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni, care este, ori de unde ai privi-o, o performanţă strălucitoare, absolut fantastică, pe care nu cred că o va mai repeta vreo echipă românească în următoarele câteva decenii. Să dea Dumnezeu să mă înşel (şi aia sper să fie tot Steaua)!
Întorcându-ne la întrebarea din titlul acestui articol - ''Cum a fost posibil?'' - trebuie să recunoaştem că nu prea întrezărim răspunsul. Cum a fost posibil ca Steaua să realizeze în 3-4 ani câteva performanţe uluitoare, la care încă n-au ajuns destule echipe valoroase din Europa, din ţări cu fotbal mult mai bun ca al nostru?
Să recapitulăm aceste performanţe ale Stelei:
- Cucerirea Cupei Campionilor Europeni, în 1986;
- Câştigarea Supercupei Europei, în 1987;
- Ajungerea din nou în semifinalele CCE, în 1988 (fiind eliminată de Benfica Lisabona);
- Dispută iarăşi, în 1989, finala CCE (pentru a doua oară în 3 ani), fiind învinsă de AC Milan;
- A fost desemnată de două ori (între 1986 şi 1989) ''Cea mai bună echipă de fotbal din Europa''. Titlul era acordat de o agenţie de presă din Spania, pe baza notelor date de către ziariştii de sport din Europa tuturor celor peste o sută de echipe angrenate în cele trei competiţii europene. Se aveau în vedere următorii parametrii:
- numărul de goluri marcate;
- calitatea jocului (spectaculozitatea);
- sportivitate;
- A primit, în 1987, premiul ''Fair-play'' din partea revistei ''France Football'', pentru ocuparea locului întâi - cu maximum de puncte, 20 - în clasamentul european al sportivităţii.
- A câştigat de trei ori consecutiv (între 1986 şi 1989), atât campionatul, cât şi Cupa României, fără să piardă vreun joc, realizând o suită incredibilă de 117 meciuri fără înfrângere, record absolut în Europa!
Într-adevăr, cum s-au putut realiza performanţele de mai sus? Cum a fost posibilă apariţia acestei mari echipe? Faptul că la începutul anilor '80 noua conducere a clubului militar, împreună cu antrenorii şi cu lotul de jucători, au hotărât să pună bazele unei viitoare echipe de fotbal, competitivă nu numai în ţară, ci şi pe plan internaţional, a fost un lucru foarte important, dar care nu poate explica întru totul ''miracolul Steaua''. S-a vorbit mult şi despre rolul ''generaţiei spontane''.
Oricum, sunt greu de identificat, după 20 de ani, căile şi mijloacele concrete prin care Steaua a devenit o echipă puternică, apreciată şi respectată pe plan internaţional. Dacă ''reţeta'' ar fi fost simplă, la îndemâna tuturor, ar mai fi apărut la noi, cu siguranţă, cel puţin încă o formaţie de mare calibru. Dar, se pare, fenomenul este irepetabil. Steaua însăşi n-a recidivat...
''Cum a fost posibil?'' rămâne, în continuare, un subiect deschis. Steaua a cucerit Everestul fotbalului fără mască de oxigen, iar noi vom continua să ne întrebăm, perplecşi, ''cum a fost posibil?'' şi vom continua să bâjbâim după răspuns.
Dacă ar trebui, totuşi, să dăm un răspuns, să spunem cui i se datorează apariţia acestei mari echipe din anii '80, evoluţia ei strălucitoare şi cucerirea celor mai prestigioase două trofee europene, răspunsul nu poate fi, din punctul meu de vedere, decât unul singur: Dumnezeu! Numai El a putut face să apară pe lume şi să se regăsească la momentul potrivit, în acelaşi loc, toţi acei jucători minunaţi care au alcătuit STEAUA CEA MARE, precum şi acei profesionişti competenţi care le-au vegheat pregătirea şi i-au condus la glorie sportivă. Doar Dumnezeu, în marea sa milostivire a putut răsplăti cu această bucurie imensă un popr care părea că uitase să zâmbească, să se bucure.
STEAUA aceea a fost o întâmplare fericită, o sărbătoare care nu putea veni decât de la Graţia Divină.
Oricum, sunt greu de identificat, după 20 de ani, căile şi mijloacele concrete prin care Steaua a devenit o echipă puternică, apreciată şi respectată pe plan internaţional. Dacă ''reţeta'' ar fi fost simplă, la îndemâna tuturor, ar mai fi apărut la noi, cu siguranţă, cel puţin încă o formaţie de mare calibru. Dar, se pare, fenomenul este irepetabil. Steaua însăşi n-a recidivat...
''Cum a fost posibil?'' rămâne, în continuare, un subiect deschis. Steaua a cucerit Everestul fotbalului fără mască de oxigen, iar noi vom continua să ne întrebăm, perplecşi, ''cum a fost posibil?'' şi vom continua să bâjbâim după răspuns.
Dacă ar trebui, totuşi, să dăm un răspuns, să spunem cui i se datorează apariţia acestei mari echipe din anii '80, evoluţia ei strălucitoare şi cucerirea celor mai prestigioase două trofee europene, răspunsul nu poate fi, din punctul meu de vedere, decât unul singur: Dumnezeu! Numai El a putut face să apară pe lume şi să se regăsească la momentul potrivit, în acelaşi loc, toţi acei jucători minunaţi care au alcătuit STEAUA CEA MARE, precum şi acei profesionişti competenţi care le-au vegheat pregătirea şi i-au condus la glorie sportivă. Doar Dumnezeu, în marea sa milostivire a putut răsplăti cu această bucurie imensă un popr care părea că uitase să zâmbească, să se bucure.
STEAUA aceea a fost o întâmplare fericită, o sărbătoare care nu putea veni decât de la Graţia Divină.