Steaua Bucureşti a rămas şi după Revoluţie în prim-planul fotbalului românesc
După Revoluţia din decembrie 1989 lucrurile se schimbă în fotbalul nostru, mai ales în sensul că jucătorii valoroşi pleacă la echipe strâine, unde sunt incomparabil mai bine plătiţi. Cu toate că nici Steaua nu s-a putut sustrage acestui proces de drenare a celor mai buni jucători ai săi către cluburi din alte ţări, ea a reuşit totuşi, în continuare, să domine cu autoritate fotbalul românesc.
După ce echipa militară câştigase, până la Revoluţie, ultimele cinci ediţii ale campionatului naţional, urmează un intermezzo de trei ani în care campioană a ţării devine Dinamo (în 1990 şi 1992) şi Universitatea Craiova (în 1991). Apoi Steaua reia tempoul, câştigând consecutiv şase ediţii de campionat, în anii: 1993, 1994, 1995, 1996, 1997 şi 1998. Practic, între 1985 şi 1998, în 14 ani, grupareadin Ghencea a câştigat apropae tot ce se putea câştiga pe plan intern: 11 campionate şi 7 cupe ale României.
Dar cea mai notabilă performanţă pe care steliştii o realizează după Revoluţie este, desigur, calificarea de trei ori consecutiv în grupele Ligii Campionilor (în anii 1994, 1995 şi 1996), ispravă pe care atunci o singură echipă o mai realizase în Europa - Ajax Amsterdam. Artizanul celor trei calificări este, după cum se ştie, Dumitru Dumitriu, unul din cei mai capabili antrenori pe care i-a avut clubul militar de-a lungul timpului.
Accederea în grupe survenea după o etapă preliminară, în care trebuia eliminată campioana altei ţări, în două jocuri tur-retur. Astfel, în 1994, Steaua întâlneşte în turul preliminar pe campioana Elveţiei, Servette Geneva, pe care o eliminaă după 4-1 la Bucureşti şi 1-1 la Geneva, deci scor general 5-2. În anul următor sorţii ne scot în cale pe SV Austria Salzburg, campioana Austriei, pe care Steaua o elimină după 0-0 la Salzburg şi 1-0 la Bucureşti.
În 1996, Steaua se califică iarăşi în grupele Ligii Campionilor, după ce o elimină pe FC Bruges, campioana Belgiei, o echipă puternică, solidă, care se putea mândri, printre alte performanţe, cu o finală de Cupa Campionilor Europeni (în 1978, la Londra, Liverpool - Bruges 1-0). După un 2-1 la Bruges, Steaua tranşează calificarea la Bucureşti de o manieră categorică: 3-0. Scor general 5-2.
Dintre cele trei calificări, cea mai preţioasă, mai onorantă a fost, desigur, ultima, cea obţinută în faţa lui FC Bruges, dar confruntarea din 1994 cu Servette Geneva a avut o conotaţie mai specială, care merită punctată. După cum se ştie, dubla manşă cu Servette s-a deşfăşurat la începutul toamnei, dar în vară tocmai se încheiase turneul final al Campionatului Mondial din SUA, unde România făcuse o fgigură frumoasă, clasându-se pe locurile 5-6, o premieră pentru ţara noastră. În grupă, însă, am avut ca parteneră (pe lângă SUA şi Columbia) naţionala Elveţiei, în faţa căreia am pierdut cam jenant: 1-4. Dar ne-am calificat, totuşi, mai departe deoarece învinsesem celelalte două competitoare.
Deci, în toamna aceluiaşi an, 1994, la nici două luni de la terminarea Campionatului Mondial, se profila o nouă confruntare între fotbalul românesc şi cel elveţian. De data aceasta între campioanele celor două ţări. Era şi o problemă de orgoliu, mai ales în ce ne privea, pentru că un nou succes elveţian ar fi creat impresia că fotbalul din ţara cantoanelor ar fi mai valoros decât al nostru. Dar ne-am luat revanşa cu vârf şi îndesat, cum se spune, pentru că, în timp ce victoria lor împotriva noastră de la Campionatul Mondial, a fost doar de palmares, ea neînfluenţând calificarea României în optimi, succesul Stelei împotriva lui Servette a barat drumul acesteia către grupele Ligii Campionilor.
Revenind, aşadar, la grupele Ligii Campionilor, reamintesc faptul că o grupă era formată din 4 echipe, care jucau între ele, fiecare cu fiecare (sistem turneu), câte 6 meciuri. Primele două clasate se calificau mai departe pentru ''primăvara europeană'': sferturi, semifinale şi finală. (Acelaşi sistem ca şi în prezent.)
În legătură cu evoluţia Stelei din grupele Ligii Campionilor aş vrea să mai punctez un aspect, care pare să nu aibă importanţă, dar eu consider că are: reacţia de nemulţumire a unor gazetari. Sigur, Steaua n-a făcut minuni de vitejie în grupe, n-a mai strălucit ca altădată, totuşi, în doi din cei trei ani s-a clasat pe locul 3, cu 5, respectiv 6 puncte, în ediţia din 1994 lipsindu-i un singur punct pentru a se clasa pe locul 2 şi a se califica în sferturi.
Din păcate, unii ziarişti români, plictisiţi probabil să tot scrie despre echipa militară şi dorind, desigur, ca şi alte echipe de fotbal de la noi şă se manifeste pe plan european, au avut faţă de comportarea steliştilor în grupe o reacţie nu doar negativă sau critică (ceea ce ar fi fost de înţeles), ci, uneori, de-a dreptul ostilă. Iată, ca exemplu, situaţia din 1995/1996. În acel an Steaua a nimerit în grupă cu Juventus Torino, Borussia Dortmund şi Glasgow Rangers. Primele două erau reprezentantele celor mai puternice (la vremea aceea) campionate din Europa, echipe care cuceriseră de-a lungul anilor numeroase cupe europene. În această grupă ''de foc'', echipa noastră a acupat locul 3 cu 6 puncte (1 victorie, 3 remize şi 2 înfrângeri) şi a ratat calificarea.
Ei bine, unii jurnalişti de sport, de la unele ziare centrale, ''au pus mitraliile'' pe jucători şi pe antrenori, persifilându-i şi încercând să împingă în derizoriu truda acestora. În special după returul de la Glasgow, unde meciul s-a terminat la egalitate, 1-1. Era al cincelea joc, echipa noastră acumulase 5 puncte şi o victorie cu scoţienii i-ar fi permis să spere la calificare. Desigur, ratarea calificării ne-a nemulţumit pe toţi şi în primul rând pe oamenii Stelei, cei din teren sau din afara lui.
Dar ''exigenţii'' nu iartă nimic. Cine are curiozitatea să caute comentariile de după acel 1-1 de la Glasgow îmi va da dreptate. Indignarea gazetarilor respectivi părea atât de sinceră, încât un neavizat în materie ar fi rămas cu impresia (falsă, desigur) că toate echipele strâine care au trecut pe la Glasgow i-au snopit în bătaie pe campionii Scoţiei, în toate competiţiile oficiale. ''Iar acum vin amărâţii ăştia de la Steaua şi ne fac de ruşine cu acest penibil unu la unu!''... Pentru că în materie de fotbal, nu-i aşa?, când zici Scoţia zici Lichtenstein sau Insulele Feroe!
După părerea mea acei gazetari zeloşi s-au umplut de ridicol, pentru că, orice s-ar spune, e ridicol să te superi că Juventus Torino şi Borussia Dortmund s-au clasat înaintea Stelei. Cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi ediţie a Ligii Campionilor, Blackburn - campioana Angliei - într-o companie mult mai puţin selectă decât a noastră (era în grupă cu campioanele Rusiei, Poloniei şi Norvegiei), tot după cinci etape, ocupa ultimul loc cu un singur punct şi cu un singur gol marcat!
Şi încă un aspect deloc neglijabil: UEFA premia fiecare echipă calificată în grupele Ligii Campionilor cu suma de cca. 1,5 milioane de dolari. Apoi acorda câte 300.000 de dolari pentru fiecare punct câştigat în grupe. Este de presupus, deci, că toate competitoarele priveau cu mare seriozitate calificarea în grupe şi acumularea a cât mai multe puncte, deoarece miza era foarte tentantă. (Şi în prezent, UEFA premiază calificarea şi punctel obţinute în grupele Champions League, însă sumele de acum sunt incomparabil mai mari ca atunci).
Un calcul simplu ne arată că Steaua a ''agonisit'' în cele trei prezenţe în grupele Ligii Campionilor cca. 9 milioane de dolari. (Prima de calificare: 1,5 milioane x 3 ani = 4,5 milioane; punctele realizate în grupe, în medie câte 5 pe an: 15 puncte x 0,3 milioane = 4,5 milioane. În total 9 milioane). Ca o comparaţie, pentru a vă da seama ce diferenţă mare a fost între anii '90 şi în prezent, acum o echipă calificată în grupele Ligii Campionilor primeşte (fără a face vreun punct) peste 10 milioane de euro. La cine au ajuns sau cum s-au folosit aceşti bani este o altă problemă, dar trebuie menţionat că nici o altă echipă de fotbal din România nu a câştigat vreodată, din performanţe internaţionale proprii, milioane de dolari. Şi în zilele noastre, Steaua este singura echipă din ţară care primeşte anual de la UEFA câteva milioane de euro, în funcţie de competiţia în care i-a parte.
Despre această realizare materială a echipei n-au prea vorbit jurnaliştii cei supărăcioşi, iar când au amintit de ea au făcut-o, uneori, tot în bătaie de joc (sau poate doar în glumă?). Iată cum îşi intitula unul din ei comentariul: ''Egalul de la Glasgow îl fericeşte doar pe contabilul Piţurcă!''...
Dar, oricum am întoarce-o, calificarea în grupele Ligii Campionilor reprezenta la vremea aceea (ca şi astăzi) o performanţă în sine, pe care Steaua a realizat-o de trei ori consecutiv, dar care, unora, li s-a părut o bagatelă, la îndemâna oricui. Timpul însă a pus lucrurile la punct. Din 1996 până în 2006, timp de aproape 10 ani, accederea în grupele Ligii Campionilor a fost pentru campioana României o himeră, un obiectiv de neatins. Mai mult decât atât, timp de un deceniu nu prea am reuşit să depăşim nici fazele preliminare în LIga Campionilor, adică eram eliminaţi... înainte de a intra în competiţia propriu-zisă. Şi tot Steaua a fost cea care, după 10 ani, s-a calificat în grupele Ligii Campionilor, tot de trei ori consecutiv, între 2006 şi 2009. Eliminarea belgienilor de la Standard Liege (2-2 la Liege şi 2-1 la Bucureşti) a fost deschizătoare de drumuri pentru echipele româneşti în competiţia supremă a ''Bătrânului Continent''.
Dar apropo de obiectivitatea unora. Nu îmi amintesc de prea mulţi jurnalişti de sport care să se fi indignat în ultimii 15 ani de corupţia din fotbalul nostru, corupţie care există şi astăzi, din păcate. Deci nu de faptul, cu totul omenesc, că o echipă nu-i învinge pe scoţieni la Galsgow, ci de acela absolut dăcesc şi totdeauna penal, de a truca jocurile vehiculând mari sume de bani negri, cu care se pot inversa ierarhii şi distruge competiţii.
Cred că această ''sfială'' de anu privi în ochi corupţia din fotbalul nostru vine din perioada comunistă, când ''Cooperativa'' era omnipotentă iar angajamentele se făceau aproape ''pe faţă'', fără ca nimeni să crâcnească. Dar atunci pentru ziarişti exista, măcar, o scuză: cenzura totalitară. Îmi amintesc, de exemplu, că aceia care dirijau din urmbră totul şi care aveau, probabil, mijloace de ''convingere'' pentru oricine (arbitri, antrenori, jucători etc.), decideau multe rezultate... dinainte. Şi toate echipele se conformau, cu o singură excepţie: Steaua, care nu aderase la ''Cooperativă''.
În acest sens, o declaraţie a lui Ioan Sabău, făcută la câteva zile după Revoluţie (vezi ''Gazeta Sporturilor'' din 10 ianuarie 1990), este edificatoare: ''Dinamo nu o dată, trebuia să câştige din oficiu. Ştiind rezultatul de la vestiar mă simţeam jenat, inutil, cu aripile tăiate; mă întrebam dăcă şi pregătirea mai are vreo justificare [...]. Dacă mi s-ar fi permis o alegere senină, aş fi preferat să joc la Steaua. Am pus însă o condiţie: salvarea ''şepcilor roşii'' de la înec. Cum Dinamo a fost acela care a aruncat colacul, contribuind la evitarea retrogradării de către ''U'', iată-mă la Dinamo!''
Nu ştim nici câte şi nici care au fost meciurile în care ''U'' a... prins colacul, dar ne amintim că s-a salvat ''miraculos'' de la retrogradare în două ediţii consecutive. Într-adevăr, campionatul nostru era pe atunci tărâmul tuturor posibilităţilor, locul unde se puteau înfăptui toate minunile. Şi unde, uneori, se fabricau la comandă... ''ghete de aur''.
Iată ce ne comunică scriitorul Fănuş Neagu (căruia cenzura îl trecea cu vederea unele ''licenţe''), în hebdomandarul ''Luceafărul'' din luna inie 1989: ''Vin acum să vă anunţ că, fără pic de îndoială (de jenă nu mai poate fi vorba), Mateuţ va intra în posesia ghetei de aur a Europei. Conduce în clasament cu 35 de goluri (ehei, şi de-abia azi se joacă meciul Dinamo - Rapid) la distanţă ameţitoare de un Aldo Serena (Internazionale) - 20 de goluri marcate sau de pârlitul ăla de Antonio Careca (Napoli) cu 19 goluri marcate''.
O precizare: Mateuţ a intrat, într-adevăr, în acel an în posesia ghetei de aur a Europei, dar nu cu 35 de goluri marcate, ci cu 43 (!), la mare distanţă de al doilea clasat. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că UEFA a hotărât să desfiinţeze trofeul ''Gheata de aur''.
Putem spune, deci, că în fotbalul nostru corupţia este endemică. Şi, mai mult decât atât, este agresivă, sare în ochi. Cine se preface că n-o observă (n-avem probe, nu-i aşa?) îşi pierde orice credibilitate. Dar să sperăm ca lucrurile se vor îndrepta pe toate planurile.
Deja se întâmplă ceva în fotbalul nostru, ceva care ne dă încrederea creşterii calitative a acestuia, prin prestaţiile foarte bune şi evoluţiile fără complexe în faţa unor adversari valoroşi din Europa, pe care i-am îngenunchiat, în special Steaua, par să constituie semnalul unui nou început pentru cluburi, în mod special.
Dar cea mai notabilă performanţă pe care steliştii o realizează după Revoluţie este, desigur, calificarea de trei ori consecutiv în grupele Ligii Campionilor (în anii 1994, 1995 şi 1996), ispravă pe care atunci o singură echipă o mai realizase în Europa - Ajax Amsterdam. Artizanul celor trei calificări este, după cum se ştie, Dumitru Dumitriu, unul din cei mai capabili antrenori pe care i-a avut clubul militar de-a lungul timpului.
Accederea în grupe survenea după o etapă preliminară, în care trebuia eliminată campioana altei ţări, în două jocuri tur-retur. Astfel, în 1994, Steaua întâlneşte în turul preliminar pe campioana Elveţiei, Servette Geneva, pe care o eliminaă după 4-1 la Bucureşti şi 1-1 la Geneva, deci scor general 5-2. În anul următor sorţii ne scot în cale pe SV Austria Salzburg, campioana Austriei, pe care Steaua o elimină după 0-0 la Salzburg şi 1-0 la Bucureşti.
În 1996, Steaua se califică iarăşi în grupele Ligii Campionilor, după ce o elimină pe FC Bruges, campioana Belgiei, o echipă puternică, solidă, care se putea mândri, printre alte performanţe, cu o finală de Cupa Campionilor Europeni (în 1978, la Londra, Liverpool - Bruges 1-0). După un 2-1 la Bruges, Steaua tranşează calificarea la Bucureşti de o manieră categorică: 3-0. Scor general 5-2.
Dintre cele trei calificări, cea mai preţioasă, mai onorantă a fost, desigur, ultima, cea obţinută în faţa lui FC Bruges, dar confruntarea din 1994 cu Servette Geneva a avut o conotaţie mai specială, care merită punctată. După cum se ştie, dubla manşă cu Servette s-a deşfăşurat la începutul toamnei, dar în vară tocmai se încheiase turneul final al Campionatului Mondial din SUA, unde România făcuse o fgigură frumoasă, clasându-se pe locurile 5-6, o premieră pentru ţara noastră. În grupă, însă, am avut ca parteneră (pe lângă SUA şi Columbia) naţionala Elveţiei, în faţa căreia am pierdut cam jenant: 1-4. Dar ne-am calificat, totuşi, mai departe deoarece învinsesem celelalte două competitoare.
Deci, în toamna aceluiaşi an, 1994, la nici două luni de la terminarea Campionatului Mondial, se profila o nouă confruntare între fotbalul românesc şi cel elveţian. De data aceasta între campioanele celor două ţări. Era şi o problemă de orgoliu, mai ales în ce ne privea, pentru că un nou succes elveţian ar fi creat impresia că fotbalul din ţara cantoanelor ar fi mai valoros decât al nostru. Dar ne-am luat revanşa cu vârf şi îndesat, cum se spune, pentru că, în timp ce victoria lor împotriva noastră de la Campionatul Mondial, a fost doar de palmares, ea neînfluenţând calificarea României în optimi, succesul Stelei împotriva lui Servette a barat drumul acesteia către grupele Ligii Campionilor.
Revenind, aşadar, la grupele Ligii Campionilor, reamintesc faptul că o grupă era formată din 4 echipe, care jucau între ele, fiecare cu fiecare (sistem turneu), câte 6 meciuri. Primele două clasate se calificau mai departe pentru ''primăvara europeană'': sferturi, semifinale şi finală. (Acelaşi sistem ca şi în prezent.)
În legătură cu evoluţia Stelei din grupele Ligii Campionilor aş vrea să mai punctez un aspect, care pare să nu aibă importanţă, dar eu consider că are: reacţia de nemulţumire a unor gazetari. Sigur, Steaua n-a făcut minuni de vitejie în grupe, n-a mai strălucit ca altădată, totuşi, în doi din cei trei ani s-a clasat pe locul 3, cu 5, respectiv 6 puncte, în ediţia din 1994 lipsindu-i un singur punct pentru a se clasa pe locul 2 şi a se califica în sferturi.
Din păcate, unii ziarişti români, plictisiţi probabil să tot scrie despre echipa militară şi dorind, desigur, ca şi alte echipe de fotbal de la noi şă se manifeste pe plan european, au avut faţă de comportarea steliştilor în grupe o reacţie nu doar negativă sau critică (ceea ce ar fi fost de înţeles), ci, uneori, de-a dreptul ostilă. Iată, ca exemplu, situaţia din 1995/1996. În acel an Steaua a nimerit în grupă cu Juventus Torino, Borussia Dortmund şi Glasgow Rangers. Primele două erau reprezentantele celor mai puternice (la vremea aceea) campionate din Europa, echipe care cuceriseră de-a lungul anilor numeroase cupe europene. În această grupă ''de foc'', echipa noastră a acupat locul 3 cu 6 puncte (1 victorie, 3 remize şi 2 înfrângeri) şi a ratat calificarea.
Ei bine, unii jurnalişti de sport, de la unele ziare centrale, ''au pus mitraliile'' pe jucători şi pe antrenori, persifilându-i şi încercând să împingă în derizoriu truda acestora. În special după returul de la Glasgow, unde meciul s-a terminat la egalitate, 1-1. Era al cincelea joc, echipa noastră acumulase 5 puncte şi o victorie cu scoţienii i-ar fi permis să spere la calificare. Desigur, ratarea calificării ne-a nemulţumit pe toţi şi în primul rând pe oamenii Stelei, cei din teren sau din afara lui.
Dar ''exigenţii'' nu iartă nimic. Cine are curiozitatea să caute comentariile de după acel 1-1 de la Glasgow îmi va da dreptate. Indignarea gazetarilor respectivi părea atât de sinceră, încât un neavizat în materie ar fi rămas cu impresia (falsă, desigur) că toate echipele strâine care au trecut pe la Glasgow i-au snopit în bătaie pe campionii Scoţiei, în toate competiţiile oficiale. ''Iar acum vin amărâţii ăştia de la Steaua şi ne fac de ruşine cu acest penibil unu la unu!''... Pentru că în materie de fotbal, nu-i aşa?, când zici Scoţia zici Lichtenstein sau Insulele Feroe!
După părerea mea acei gazetari zeloşi s-au umplut de ridicol, pentru că, orice s-ar spune, e ridicol să te superi că Juventus Torino şi Borussia Dortmund s-au clasat înaintea Stelei. Cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi ediţie a Ligii Campionilor, Blackburn - campioana Angliei - într-o companie mult mai puţin selectă decât a noastră (era în grupă cu campioanele Rusiei, Poloniei şi Norvegiei), tot după cinci etape, ocupa ultimul loc cu un singur punct şi cu un singur gol marcat!
Şi încă un aspect deloc neglijabil: UEFA premia fiecare echipă calificată în grupele Ligii Campionilor cu suma de cca. 1,5 milioane de dolari. Apoi acorda câte 300.000 de dolari pentru fiecare punct câştigat în grupe. Este de presupus, deci, că toate competitoarele priveau cu mare seriozitate calificarea în grupe şi acumularea a cât mai multe puncte, deoarece miza era foarte tentantă. (Şi în prezent, UEFA premiază calificarea şi punctel obţinute în grupele Champions League, însă sumele de acum sunt incomparabil mai mari ca atunci).
Un calcul simplu ne arată că Steaua a ''agonisit'' în cele trei prezenţe în grupele Ligii Campionilor cca. 9 milioane de dolari. (Prima de calificare: 1,5 milioane x 3 ani = 4,5 milioane; punctele realizate în grupe, în medie câte 5 pe an: 15 puncte x 0,3 milioane = 4,5 milioane. În total 9 milioane). Ca o comparaţie, pentru a vă da seama ce diferenţă mare a fost între anii '90 şi în prezent, acum o echipă calificată în grupele Ligii Campionilor primeşte (fără a face vreun punct) peste 10 milioane de euro. La cine au ajuns sau cum s-au folosit aceşti bani este o altă problemă, dar trebuie menţionat că nici o altă echipă de fotbal din România nu a câştigat vreodată, din performanţe internaţionale proprii, milioane de dolari. Şi în zilele noastre, Steaua este singura echipă din ţară care primeşte anual de la UEFA câteva milioane de euro, în funcţie de competiţia în care i-a parte.
Despre această realizare materială a echipei n-au prea vorbit jurnaliştii cei supărăcioşi, iar când au amintit de ea au făcut-o, uneori, tot în bătaie de joc (sau poate doar în glumă?). Iată cum îşi intitula unul din ei comentariul: ''Egalul de la Glasgow îl fericeşte doar pe contabilul Piţurcă!''...
Dar, oricum am întoarce-o, calificarea în grupele Ligii Campionilor reprezenta la vremea aceea (ca şi astăzi) o performanţă în sine, pe care Steaua a realizat-o de trei ori consecutiv, dar care, unora, li s-a părut o bagatelă, la îndemâna oricui. Timpul însă a pus lucrurile la punct. Din 1996 până în 2006, timp de aproape 10 ani, accederea în grupele Ligii Campionilor a fost pentru campioana României o himeră, un obiectiv de neatins. Mai mult decât atât, timp de un deceniu nu prea am reuşit să depăşim nici fazele preliminare în LIga Campionilor, adică eram eliminaţi... înainte de a intra în competiţia propriu-zisă. Şi tot Steaua a fost cea care, după 10 ani, s-a calificat în grupele Ligii Campionilor, tot de trei ori consecutiv, între 2006 şi 2009. Eliminarea belgienilor de la Standard Liege (2-2 la Liege şi 2-1 la Bucureşti) a fost deschizătoare de drumuri pentru echipele româneşti în competiţia supremă a ''Bătrânului Continent''.
Dar apropo de obiectivitatea unora. Nu îmi amintesc de prea mulţi jurnalişti de sport care să se fi indignat în ultimii 15 ani de corupţia din fotbalul nostru, corupţie care există şi astăzi, din păcate. Deci nu de faptul, cu totul omenesc, că o echipă nu-i învinge pe scoţieni la Galsgow, ci de acela absolut dăcesc şi totdeauna penal, de a truca jocurile vehiculând mari sume de bani negri, cu care se pot inversa ierarhii şi distruge competiţii.
Cred că această ''sfială'' de anu privi în ochi corupţia din fotbalul nostru vine din perioada comunistă, când ''Cooperativa'' era omnipotentă iar angajamentele se făceau aproape ''pe faţă'', fără ca nimeni să crâcnească. Dar atunci pentru ziarişti exista, măcar, o scuză: cenzura totalitară. Îmi amintesc, de exemplu, că aceia care dirijau din urmbră totul şi care aveau, probabil, mijloace de ''convingere'' pentru oricine (arbitri, antrenori, jucători etc.), decideau multe rezultate... dinainte. Şi toate echipele se conformau, cu o singură excepţie: Steaua, care nu aderase la ''Cooperativă''.
În acest sens, o declaraţie a lui Ioan Sabău, făcută la câteva zile după Revoluţie (vezi ''Gazeta Sporturilor'' din 10 ianuarie 1990), este edificatoare: ''Dinamo nu o dată, trebuia să câştige din oficiu. Ştiind rezultatul de la vestiar mă simţeam jenat, inutil, cu aripile tăiate; mă întrebam dăcă şi pregătirea mai are vreo justificare [...]. Dacă mi s-ar fi permis o alegere senină, aş fi preferat să joc la Steaua. Am pus însă o condiţie: salvarea ''şepcilor roşii'' de la înec. Cum Dinamo a fost acela care a aruncat colacul, contribuind la evitarea retrogradării de către ''U'', iată-mă la Dinamo!''
Nu ştim nici câte şi nici care au fost meciurile în care ''U'' a... prins colacul, dar ne amintim că s-a salvat ''miraculos'' de la retrogradare în două ediţii consecutive. Într-adevăr, campionatul nostru era pe atunci tărâmul tuturor posibilităţilor, locul unde se puteau înfăptui toate minunile. Şi unde, uneori, se fabricau la comandă... ''ghete de aur''.
Iată ce ne comunică scriitorul Fănuş Neagu (căruia cenzura îl trecea cu vederea unele ''licenţe''), în hebdomandarul ''Luceafărul'' din luna inie 1989: ''Vin acum să vă anunţ că, fără pic de îndoială (de jenă nu mai poate fi vorba), Mateuţ va intra în posesia ghetei de aur a Europei. Conduce în clasament cu 35 de goluri (ehei, şi de-abia azi se joacă meciul Dinamo - Rapid) la distanţă ameţitoare de un Aldo Serena (Internazionale) - 20 de goluri marcate sau de pârlitul ăla de Antonio Careca (Napoli) cu 19 goluri marcate''.
O precizare: Mateuţ a intrat, într-adevăr, în acel an în posesia ghetei de aur a Europei, dar nu cu 35 de goluri marcate, ci cu 43 (!), la mare distanţă de al doilea clasat. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că UEFA a hotărât să desfiinţeze trofeul ''Gheata de aur''.
Putem spune, deci, că în fotbalul nostru corupţia este endemică. Şi, mai mult decât atât, este agresivă, sare în ochi. Cine se preface că n-o observă (n-avem probe, nu-i aşa?) îşi pierde orice credibilitate. Dar să sperăm ca lucrurile se vor îndrepta pe toate planurile.
Deja se întâmplă ceva în fotbalul nostru, ceva care ne dă încrederea creşterii calitative a acestuia, prin prestaţiile foarte bune şi evoluţiile fără complexe în faţa unor adversari valoroşi din Europa, pe care i-am îngenunchiat, în special Steaua, par să constituie semnalul unui nou început pentru cluburi, în mod special.