7 iunie 1947: 66 de ani de glorie roş-albastră
Totul începe în prima jumătea a anilor '40, mai exact în vara anului 1946, când un grup de generali ai Armatei Regale, printre care gen. maior Dumitru Petrescu, gen. maior Oreste Alexandrescu, comandorul Traian Săvulescu sau Col. Ion Isăcescu, au început să poarte discuţii despre înfiinţarea unui club militar sau a unei echipe care să reprezinte Armata pe plan sportiv şi să reprezinte un continuator al tradiţiilor sportive existente în cadrul Armatei de dinaintea Marelui Război. Clubul a fost intemeiat în baza Decretului Regal nr. 135 din 07.03.1946. În toamna acelui an a fost creat resortul militar în cadrul O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular), unde a fost desemnat ca preşedinte al resortului comandorul Traian Săvulescu, iar ca membri: gen. maior Oreste Alexandrescu, căpitan Dan Popescu şi căpitanul Ştefan Septville. Primele secţii ale viitorului club au fost cea de călărie, înfiinţată la sfârşitul anului 1946 şi începutul anului 1947 la Sibiu, fiind urmasa Echipei Hipice a Armatei, ce cuprindea cei mai buni cavalerişti de la unitaţile militare din ţară (Echipa Hipica Armatei a luat fiinţă în anul 1928, în timpul gen. Moruzi), şi secţia de scrimă (în primăvara lui 1947) descendentă a grupării sportive cuprinse in Cercul Militar Bucureşti (organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876), grupare ce era afiliată la federaţia de specialitate la finele anului 1925.
O alta etapă a constituirii clubului a fost momentul înfiinţării Asociaţiei Sportive Centrale a Armatei (ASA) în perioada iunie - noiembrie 1947, culminând cu înfiinţarea secţiei de fotbal pe data de 7 iunie 1947 (după alte surse 4 iunie), dată ce este considerată oficial ca fiind şi ziua de naştere a clubului militar. Decretul de înfiinţare al clubului a fost semnat de către gen. Mihail Lascăr, ministru de razboi în acea perioadă, iar primul preşedinte al clubului a fost ales gen. maior Oreste Alexandrescu, general activ în Armata Regală şi fost preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal Asociaţie (FRF) în 1945. Printre alte secţii din acea perioadă de început se mai aflau secţiile de: tenis de câmp (1947), box (1947), tir (1947), volei, atletism (a afiliat la FR de Atletism în 1948), motociclism (1948), handbal (1948), baschet (1948), rugby, nataţie (1949), polo de apă (1949), lupte, canotaj, kaiac-canoe, gimnastică (1950), haltere şi cea de hochei pe gheaţă, înfiinţată în cadrul ASA Cluj, iar din 1951 este încadrată în clubul militar din Bucureşti. Astfel, clubul deja constituit a urmat înscrierea în competiţii, prima fiind secţia de fotbal, care la data de 10 august 1947 apărea ca înscrisă în Seria I a Diviziei B, în locul Spartei din Bucureşti (Sportul Studenţesc), care din cauza lipsei de fonduri se retrage din competiţie, urmând ca pe 24 august să susţină primul meci oficial în compania echipei FC Craiova. Toate acestea se întâmplau în situaţia în care echipa de fotbal nu dispunea de mai nimic, nu echipament, nu ghete, nu mingi. Şi totuşi lucrurile uşor uşor vor începe să se mişte. iar echipa va fi dotată cu treninguri kaki confecţionate din doc, tricouri albastre şi 40 de ghete. Pe data de 15 august, ASA (cu două echipe A şi B) se deplasează la Sinaia pentru a juca un meci de pregătire cu echipa localităţii "Emil Costinescu" (Metalul Emil Costinescu), şi ea înfiinţată în 1942 (în perioada 1950-56 s-a numit Metalul, în 1956-57 Energia, iar din 1958 Carpaţi). Trebuie să menţionez că Ion Panturu, portarul (prin '50) acestei echipe (n.r. Emil Constantinescu), şi cu Nicolae Neagoe sunt singurii români care câştiga prima şi singura medalie olimpică la sporturile de iarnă (1968 de la Grenoble), la proba de bob. Membrii echipelor A şi B conform revistei "Glasul Armatei" şi a lt. Nicolae Tautu, primul cronicar sportiv al Armatei, au fost: frt Penzes, cap.Taborschi, sold. Cernea, sold, Jivan, lt. Catana, frt. Mare, cap. Cozac, frt. Bovan, lt. Gheorghe Popescu, sold. Vida, frt Marinescu (membrii Echipei A) şi sold. Lăzăreanu, sold. Astileanu, cap. Coandă, frt. Stoica, cap. Kuhn, frt. Racosi, frt. Combi, lt. Mihăiescu, slt. Mihai Ionescu, plut. Oprea, sold. Bucur (membrii Echipei B).
Primul antrenor din istorie a fost ales Coloman "Cibi" Braun-Bogdan, fost jucător la AMEFA Arad şi Juventus Bucureşti, cel care cu un an înainte a fost antrenorul celor de la Rapid Bucureşti, şi primul antrenor care a antrenat cele trei mari echipe bucureştene, absolvent al Academiei de antrenori din Folkstone Anglia (pe la începutul anilor '30) şi a Şcolii de Fotbal ONEF (în 1940). La data de 21 august 1947, din cauza anti-comunismului declarat al magnatului Ionel Mociorniţă (considerat un reacţionar), echipa vice-campioană Carmen Bucureşti, patronată de către dânsul, este desfiinţată din motive politice de către FRF. < Făcându-ne datoria şi eliminând din aceasta rămăsiţă reacţionarea care prin gura conducătorilor Mociorniţă şi Vizante nu se sfiiesc să afirme că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului şi împotriva echipelor ceferiste, declarând "cu una ne răfuim rasial, iar cu celelalte ne răfuim politic" > Ziarul Sportul Popular (1947). Imediat după eliminarea din competiţie a Carmenului, se decide ca locul echipei să fie ocupat de către echipa de fotbal a clubului militar AS "Armata" Bucureşti (ASA), astfel că pe 24 august, Steaua ajunge să joce primul meci oficial din istorie nu în compania celor de la FC Craiova în Divizia B, ci a celor de la Dermata Cluj, echipa fabrici de încălţăminte Clujană.
Primul căpitan din istoria echipei Steaua a fost Gheorghe Popescu I, pe atunci locotenent în Armata Regală, şi totodată primul golgeter al echipei (sezonul 1947-1948), activând ca jucător la această grupare pe o perioadă de 2 ani.
Cu toate că a avut o perioadă scurtă la Steaua ca şi fotbalist, el reprezintă una dintre marile personalităţi ale clubului militar, câştigând de 4 ori campionatul României şi de 3 ori Cupa României din postura de antrenor. El a antrenat în cariera sa doar echipa naţională a României şi Steaua Bucureşti, având câte trei mandate pentru fiecare. A fost preşedinte FRF în perioada 24.01.1963 - 29.05.1967, vice-preşedinte a clubului Steaua, membru în biroul FRF şi membru a comisiei UEFA pentru campionatul European de fotbal inter-ţări dotat cu cupa "Henry Delauney". Născut la Bucureşti în 1919 (8 august), Popescu îşi începe cariera de fotbalist la Sportul Studenţesc, iar în 1937, la meciul dintre România şi Belgia devine cel mai tânăr jucător din istoria de până atunci a echipei naţionale, debutând la vârsta de 17 ani, 10 luni, 14 zile.
Revenind la echipă, menţionez că Steaua a purtat mai multe denumiri de-a lungul timpului, printre care: AS "Armata" (ASA) 1947-1948, CSCA (Clubul Sportiv Central al Armatei) 1948-1950, CCA (Casa Centrală a Armatei) 1950-1961, iar după 1961 poartă denumirea pe care o are şi în ziua de azi. Având în vedere că Steaua reprezenta Armata Română, culorile iniţiale ale echipei erau roşu, galben şi albastru, culorile naţionale a României, iar echipamentul de joc era format din tricou în dungi roşu-galben cu sortul albastru. În acest echipament "militarii" vor porni la drum în primul sezon, dar nu pentru mult timp, ci doar pentru câteva meciuri, deoarece de teama ca nu cumva să deranjeze pe mai marii vremii din conducerea guvernului, devenit între timp comunist, care spre deosebire de perioada lui Ceausescu, la început aceştia respingeau orice formă de naţionalism sau de patriotism, clubul renunţa la culoarea galbenă afisând ca şi culori oficiale doar roşu şi albastru. "Echipa – cu tricouri roş-galben şi chiloţi albaştri – urmează să joace în campionatul divizionar, în acest sens înaintându-se un memoriu federaţiei de fotbal.", avea să scrie Sportul Popular (actual GSP) din 7 august 1947.
În primul său an de viaţă, Steaua, care pe atunci se numea ASA (AS "Armata"), nu dispunea de o emblemă ci abia un an mai târziu (1948) primeşte una în formă de disc de culoare albastră şi cu o stea de culoare roşie în centru. După un prim sezon (1947-1948) greu, în care a suferit câteva înfrângeri usturătoare în faţa campioanei IT Arad (UTA) cu 7-0 în deplasare şi 1-6 acasă, sau 1-7 în deplasare la CFR Timişoara, Steaua termină campionatul pe locul 14, retrogradabil din 16 echipe, rămânănd totuşi în prima divizie după jucarea unui baraj. În Cupa României trece în şaisprezecimi de CFR Buzău câştigând cu scorul de 3-4, dar se opreşte în optimi, învinsă de CAM Timişoara cu scorul de 1-3.
Primul antrenor din istorie a fost ales Coloman "Cibi" Braun-Bogdan, fost jucător la AMEFA Arad şi Juventus Bucureşti, cel care cu un an înainte a fost antrenorul celor de la Rapid Bucureşti, şi primul antrenor care a antrenat cele trei mari echipe bucureştene, absolvent al Academiei de antrenori din Folkstone Anglia (pe la începutul anilor '30) şi a Şcolii de Fotbal ONEF (în 1940). La data de 21 august 1947, din cauza anti-comunismului declarat al magnatului Ionel Mociorniţă (considerat un reacţionar), echipa vice-campioană Carmen Bucureşti, patronată de către dânsul, este desfiinţată din motive politice de către FRF. < Făcându-ne datoria şi eliminând din aceasta rămăsiţă reacţionarea care prin gura conducătorilor Mociorniţă şi Vizante nu se sfiiesc să afirme că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului şi împotriva echipelor ceferiste, declarând "cu una ne răfuim rasial, iar cu celelalte ne răfuim politic" > Ziarul Sportul Popular (1947). Imediat după eliminarea din competiţie a Carmenului, se decide ca locul echipei să fie ocupat de către echipa de fotbal a clubului militar AS "Armata" Bucureşti (ASA), astfel că pe 24 august, Steaua ajunge să joce primul meci oficial din istorie nu în compania celor de la FC Craiova în Divizia B, ci a celor de la Dermata Cluj, echipa fabrici de încălţăminte Clujană.
Primul căpitan din istoria echipei Steaua a fost Gheorghe Popescu I, pe atunci locotenent în Armata Regală, şi totodată primul golgeter al echipei (sezonul 1947-1948), activând ca jucător la această grupare pe o perioadă de 2 ani.
Cu toate că a avut o perioadă scurtă la Steaua ca şi fotbalist, el reprezintă una dintre marile personalităţi ale clubului militar, câştigând de 4 ori campionatul României şi de 3 ori Cupa României din postura de antrenor. El a antrenat în cariera sa doar echipa naţională a României şi Steaua Bucureşti, având câte trei mandate pentru fiecare. A fost preşedinte FRF în perioada 24.01.1963 - 29.05.1967, vice-preşedinte a clubului Steaua, membru în biroul FRF şi membru a comisiei UEFA pentru campionatul European de fotbal inter-ţări dotat cu cupa "Henry Delauney". Născut la Bucureşti în 1919 (8 august), Popescu îşi începe cariera de fotbalist la Sportul Studenţesc, iar în 1937, la meciul dintre România şi Belgia devine cel mai tânăr jucător din istoria de până atunci a echipei naţionale, debutând la vârsta de 17 ani, 10 luni, 14 zile.
Revenind la echipă, menţionez că Steaua a purtat mai multe denumiri de-a lungul timpului, printre care: AS "Armata" (ASA) 1947-1948, CSCA (Clubul Sportiv Central al Armatei) 1948-1950, CCA (Casa Centrală a Armatei) 1950-1961, iar după 1961 poartă denumirea pe care o are şi în ziua de azi. Având în vedere că Steaua reprezenta Armata Română, culorile iniţiale ale echipei erau roşu, galben şi albastru, culorile naţionale a României, iar echipamentul de joc era format din tricou în dungi roşu-galben cu sortul albastru. În acest echipament "militarii" vor porni la drum în primul sezon, dar nu pentru mult timp, ci doar pentru câteva meciuri, deoarece de teama ca nu cumva să deranjeze pe mai marii vremii din conducerea guvernului, devenit între timp comunist, care spre deosebire de perioada lui Ceausescu, la început aceştia respingeau orice formă de naţionalism sau de patriotism, clubul renunţa la culoarea galbenă afisând ca şi culori oficiale doar roşu şi albastru. "Echipa – cu tricouri roş-galben şi chiloţi albaştri – urmează să joace în campionatul divizionar, în acest sens înaintându-se un memoriu federaţiei de fotbal.", avea să scrie Sportul Popular (actual GSP) din 7 august 1947.
În primul său an de viaţă, Steaua, care pe atunci se numea ASA (AS "Armata"), nu dispunea de o emblemă ci abia un an mai târziu (1948) primeşte una în formă de disc de culoare albastră şi cu o stea de culoare roşie în centru. După un prim sezon (1947-1948) greu, în care a suferit câteva înfrângeri usturătoare în faţa campioanei IT Arad (UTA) cu 7-0 în deplasare şi 1-6 acasă, sau 1-7 în deplasare la CFR Timişoara, Steaua termină campionatul pe locul 14, retrogradabil din 16 echipe, rămânănd totuşi în prima divizie după jucarea unui baraj. În Cupa României trece în şaisprezecimi de CFR Buzău câştigând cu scorul de 3-4, dar se opreşte în optimi, învinsă de CAM Timişoara cu scorul de 1-3.
Deoarece echipa s-a salvat greu de la retrogradare, antrenorul Coloman Braun-Bogdan a fost demis din funcţie şi înlocuit cu fostul mare atacant a lui Venus Bucureşti, Colea Vâlcov, sub conducerea căruia Steaua, acum CSCA, câştiga prima Cupă a României din istorie după ce trece de Hârtia Piatra-Neamţ în şaisprezecimi, cu scorul 1-7, Arsenal Sibiu în optimi, cu scorul de 0-3, CFR Bucureşti (Rapid) în sferuri, cu scorul de 2-1 (CFR fiind o specialistă a cupei în acea perioadă) şi CFR Sibiu în semifinală, cu scorul de 5-0, urmând ca finala să o joace pe stadionu ICAS (fosta Arena Venus) în compania CSU Cluj (U Cluj) pe care o învinge cu 2-1, golurile fiind înscrise de Moldoveanu '39, Ferenczi '74 pentru "militari" şi Zehan '68 pentru clujeni. Această finală este catalogată ca fiind cea mai întârziată din istoria competiţiei, ea având loc cu 5 zile înaintea Crăciunului, şi prima în care arbitrul a fost din afara Bucureştiului: Adalbert Kincs din Lugoj. În campionat, unul dominat autoritar de către IC Oradea (CAO), a reuşit să se claseze la final pe locul 6, la un punct de locul 3. Cea mai mare victorie din această ediţie a fost în deplasarea de la Metalul pe care o învinge cu 2-7.
În al 3-lea sezon (1950) Steaua se întâlneşte din nou cu gloria în Cupa României, pe care o câştigă în faţa puternicei Flamura Roşie Arad (UT Arad) cu 3-1, după ce trece pe rând de: strămosul Farului din Constanţa - PCA (0-3), CSU Iaşi (fosta Politehnica scor 2-4), fosta Unirea Tricolor mutată la Braşov sub denumirea de Dinamo Oraşul Stalin (4-2) şi în semifinale de Locomotiva Sibiu, scor 0-2. Acest trofeu este primul şi singurul trofeu românesc al reputatului antrenor arădean Francisc Ronnay, acum antrenor la Steaua. Începând de acum şi până în 1961, clubul va purta numele de Casa Centrală a Armatei mai pe scurt CCA, iar această perioadă în istoria clubului militar se mai numeşte şi "decada de aur". Trebuie specificat că în acest sezon Divizia A a trecut la un nou calendar intern similar celui sovietic, conform căruia campionatul trecea la sistemul primăvară-toamnă. Pentru a face trecerea de la un sistem competiţional la celălalt, în toamna anului 1949 s-a înfiinţat o competiţie intitulată Cupa de Toamnă, care a reunit cele 36 de echipe din primele două divizii, împărţite în şase grupe de câte şase, unde "militarii" au câştigat grupa din care făceau parte. În campionat, faţă de sezonul trecut mai urcă o treaptă, terminând pe locul 5 şi tot la un punct de locul 3.
În sezonul de campionat din 1951, Steaua porneşte ca din tun câştigând toate meciurile până în etapa a opta unde o întâlneşte pe IC Oradea (CAO) în faţa căreia se multumesc doar cu o remiză, iar până la finalul turului nu cunoaşte înfrângerea, în dreptul egalurilor consemnându-se încă două remize. În retur, Dinamo Bucureşti recuperează puncte în clasament, luând o opţiune serioasă la câştigarea campionatului până la final când o egalează pe Steaua la puncte, dar graţie golaverajului mai bun, "militarii" devin campioni ai României. Acest sezon este primul disputat între cele două viitoare mari rivale. Menţionez că cele mai categorice victorii ale campionatului le-a aparţinut steliştilor, când au învins Locomotiva Timişoara (CFR Timişoara) cu scorul de 7-0 şi pe Flacăra Bucureşti cu scorul de 0-6. În cupă porneşte din şaisprezecimi unde o întâlneşte pe Locomotiva Galaţi (Gloria CFR) căruia îi administrează un 0-9, după care se califică în optimi de unde o elimină cu 1-8 pe Flacăra Roşie Buhuş, o învinge în sferuri pe Metalul Sibiu cu scorul de 2-1, iar pe Ştiinţa Timişoara (Poli) în semifinală cu 3-1, întâlnind-o astfel pe surpriza competiţiei, divizonara B Flacăra Mediaş, nimeni alta decât Gaz Metan de astăzi, în finala pe care o câştigă în prelungiri cu scorul de 3-1 (Drăgan, Moldoveanu / A. Coman). Deci iată-ne la primul event al acestei echipe şi la a treia cupă a României câştigată consecutiv. Anul următor (1952) câştigă din nou campionatul şi din nou la mare luptă cu Dinamo Bucureşti, dar de data aceasta diferenţa la final este de 2 puncte şi nu la egalitate. Surpriza acestui an a fost sora mai mică a Stelei, CA Câmpulung Moldovenesc, care având în componenţă câţiva jucători de la echipa bucureşteană şi pe fostul antrenor Francisc Ronnay, reuseşte din postura de debutantă să se claseze pe locul 3 la final. În cupă trece de o altă soră mai mică, CA Cluj cu scorul de 0-3 (1/16), de Dinamo Bacău 2-6 (1/8), Locomativa Oradea (CFR) în sferturi şi de Dinamo Bucureşti în semifinale (3-2), urmând ca finala ce se disputa pe Stadionul Republici să o joace cu Flacăra Ploieşti (Petrolul), câştigând-o (n.r. cupa) pentru a 4-a oară consecutiv, performanţă întrecută doar de Rapid cu 6 cupe consecutive.
În sezonul 1953, câştigă pentru a treia oară campionatul, lucru reşsit în istoria de până atunci doar de către Chinezul Timişoara care a câştigat campionatul de 6 ori la rând în anii '20. În cealaltă competiţie majoră din România ajunge din nou în finală, dar o pierde în faţa celor de la Flamura Roşie Arad (UTA), în minutul 110 prin golul dat de Vaczi. La acest meci trebuie adăugat două premieri în fotbalul românesc, şi anume: este prima finală jucată pe Stadionul 23 august, construit în acel an, şi difuzarea pentru prima dată la radio a finalei (doar a doua repriză).
În sezonul 1954, după ce face rocadă de vreo câteva ori pentru locul 1 cu Flamura Roşie Arad (UTA), Steaua termină campionatul pe locul 2 la un punct de arădeni, care ajung campioni după o pauză de patru ani. În cupă după ce elimină Locomotivele din Iaşi, Constanţa şi Bucureşti (CFR, Farul şi Rapid), se opreşte în semifinale, în faţa câştigătoarei din acel an, Metalul Resiţa. După cum vedeţi echipa era înzestrată cu jucători foarte buni, dovadă fiind trofeele câştigate până în acest moment şi faptul că în acest an 1954 la echipa naţională a României au fost convocaţi 12 jucători de la CCA, în vederea disputării unui meci la Belgrad în compania naţionalei Iugoslaviei, meci în care primul 11 era format exclusiv din jucătorii formaţiei militare. România a câştigat acel meci prin golul înscris de Apolzan în poarta lui Vukas. Deci, putem spune că CCA a învins naţionala Iugoslaviei, sfertfinalista Cupei Mondiale din Elveţia '54.
În anul următor va intra într-o scădere de formă, terminând campionatul pe locul 6, salvând totuşi sezonul prin câştigarea Cupei României în faţa Progresului Oradea (CAO) după ce înscrie 3 goluri în prelungiri şi terminând partida cu 6-3 în favoarea lor. În 1956, câştigă campionatul la 4 puncte de rivalii de la Dinamo, calificând-se astfel în proaspăta înfiinţată Cupă a Campionilor Europeni (CCE / ECC), o competiţie în care peste ani v-a scrie istorie. În Cupa României, orădenii de la Progresul (CAO) se răzbună pe finala pierdută anul trecut în faţa lor şi îi elimină în semifinale după un meci cu prelungiri. Mai trebuie menţionat faptul că în acest sezon de campionat, Ion Alexandrescu, poreclit de colegi "Sfinxul", este primul stelist care câştiga titlul de golgeter, "perforând" porţile adversarilor de 18 ori. În primăvara acestui an, englezii de la Lutton Town au susţinut un turneu în URSS, unde au efectuat o serie de meciuri amicale, umilind marile Dinamo Moscova şi CSKA cu câte 3-0 fiecare. La întoarcerea in Anglia şi în trecere prin România, au dorit să repete isprava din URSS jucând cu Dinamo Bucureşti pe care o învinge cu 2-1.
După, a urmat rândul CCA-ului şi englezii au fost măcelăriţi cu 5-1, ceea ce i-a determinat pe britanici să ceară autorităţilor comuniste aprobarea ca această echipă românească să susţină un turneu în Anglia. Odată ajunsi în insulă, "militarii" încep deja cu surprizele: 1-1 cu Arsenal Londra, 3-3 cu Sheffield Wednesday, lucru ce nu era la îndemâna oricărei echipe care păsea în Anglia acelei perioade. În programul de dinaintea meciului cu Sheffield Wednesday era trecut şi o vizită la uzina Sheffield steel Works, acolo unde un muncitor englez avea să-i spună lui Zavoda I, uşor arogant: "Am învins în ultimul meci pe argentinienii de la San Lorenzo cu 9-0, dar nu vă fie teamă vouă n-o să vă dăm atâtea". Şi s-a adeverit în cele din urmă că microbistul nostru avea dreptate, englezii au dat doar 3.:)) După cele două egaluri, urma Lutton Town gata de luptă şi dornică de revansă. Cu toate că în primele 30 de minute ale meciului, CCA care nu jucase tocmai rău a fost condusă cu 3-0, dar asta nu până a să se termina prima repriză că stelistul Constantin înscrie pentru 3-1. În pauză antrenorul I. Savu bagă întreaga echipă la un duş rece, ceea ce a dus la trezirea "militarilor", iar în a doua repriză încep să-şi revină prin golul lui Alexandrescu, 3-2 şi meciul pare a fi deschis orcărui rezultat. A mai urmat Onisie, care din 20 metri a şutat atât de tare încât a rupt plasa sub bara transversală trimiţând mingea în tribună. "Onisie's rocket" avea să apară a doua zi în ziar. Scorul e 3-3, iar spre final Constantin mai înscrie odată şi tot cu capul pentru 3-4, lăsându-i pe cei de la Lutton cu dezamăgirea pierderii revanşei mult aşteptate.
Pe 29 octombrie urma cel din urmă meci împotriva celor de la Wolverhampton. După multe schimbări de hoteluri şi oraşe, cu 4 meciuri în 12 zile, jucătorii încep să se simtă obosiţi din punct de vedere fizic. Englezii nedorind ca românii să plece neînvinşi din Angliterra, aduc un arbitru pentru acest meci ce oferă gazdelor un penalty inexistent, validează un gol din offside de 4 m, şi deja s-a făcut 2-0. Jucătorii de la Wolverhamton jucau cu multe durităţi, şi cu toate acestea Zavoda II reduce din diferenţă, dar cum era şi de aşteptat arbitrul invalidează golul. Meciul s-a terminat cu 5-0 pentru gazde şi cu un arbitru huiduit de 45.000 de spectatori, care au apreciat echipa română strigând "I love you, Rumania".
Anul ce urmează aduce cu el şi prima participarea în CCE (Cupa Campionilor Europei, Champions League de astăzi) din istorie (1957-1958), unde sorţii îi trimit în cale pe Borussia Dortmund. Prima manşă se dispută pe stadionul Rote Erde din Dortmund în faţa a 42.000 de spectatori. După o primă repriză în care cele două echipe termină la egalitate 1-1, a doua începe excelent pentru "militari", Bone înscriind pentru 1-2 în minutul 50, bucuria fiind spulberată 12 minute mai târziu când din 2 în 2 minute Pieters şi Niepieklo înscriu 3 goluri în poarta lu Boros. Echipa aliniată de către antrenorul Ilie Savu în acest prim meci este următoarea: T. Boros, C. Dragomirescu, V. Zavoda II (C), V. Dumitrescu, S. Onisie, T. Bone, Gh. Cacoveanu, Gh. Constantin, I. Alexandrescu, F. Zavoda I, N. Tătaru. A doua manşă s-a jucat pe Stadionul ''23 August'' sub privirile a 60.000 de oameni, unde românii au învins echipa germană cu 3-1, golurile steliştilor fiind înscrise de către Tătaru, Constantin şi Alexandrescu. I. Voinescu, V. Zavoda II (C), A. Apolzan, C. Dragomirescu, S. Onisie, E. Ienei, Gh. Cacoveanu, Gh. Constantin, I. Alexandrescu, F. Zavoda I, şi N. Tătaru erau jucătorii din unsprezecele de start. Egalitate, 5-5 la general şi urma jucarea unui baraj pentru a se decide cine se califică în sferturile de finală a Cupei Campionilor Europei. Barajul a fost stabilit să se joace pe 20 noiembrie pe un stadion neutru, Stadio Comunale din Bologna unde românii au pierdut calificarea, meciul terminându-se 3-1 pentru nemţi, cu toate că la pauză scorul era de 1-1.
În campionat lupta sa dat între Petrolul Ploieşti, CCA Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara (Poli), toate cu acelaşi număr de puncte la final, dar golaverajul a făcut ca echipa prahoveană să devină campioană, iar "militarii" vicecampioni. Cupa din anul acela i-a adus în cale pe mai vechea ei cunoştinţă a ultimilor ani, CS Oradea (CAO) în faţa căreia pierde cu 3-1 în sferturi. În 1958, din cauza participării la mondialul din Suedia, federaţiile Ungariei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei au cerut contramandarea ediţiei din acel an al Cupei Mitropa, motivând faptul că echipele participante aveau mulţi jucători convocaţi pentu acest mondial, fapt ce a dus la organizarea doar pentru acest an a Cupei Dunării (Donau Cup / Donaupokal) ca suplinitor al cupei contramandate. În această competiţie, singura comparabilă cu fosta Cupă Mitropa de dinainte de război, au participat şi echipe româneşti, şi anume: vicecampioana CCA Bucureşti (Steaua) şi locul 3, Ştiinţa Timişoara (Poli). "Militarii" au întâlnit în optimi pe puternica echipă maghiară MTK Budapesta, de care nu reuseşte să treacă fiind învinsă cu scorul general de 4-9, iar timişorenii merg mai departe unde se opresc în sferuri, învinşi de către iugoslavii de la Radnicki Belgrad. Sezonul 1958-1959, termină campionatul pe locul 3 la 1 punct de locul 2 ocupat de Dinamo şi la 2 puncte de campioana Petrolul Ploieşti, iar în cupă este oprită în sferturi de către echipa ministerului de interne (Dinamo, pemtru cei ce nu ştiu) după ce este învinsă cu scorul de 3-1. Următorul an competiţional este încununată campioană a României, terminând campionatul la 7 puncte de locul 2 ocupat de Steagul Roşu Braşov (FC Braşov), în premieră vicecampioană, iar în cupă repetă istoria anului precedent terminând în sferturile competiţiei învinsă de data aceasta de către Progresul Bucureşti (FC Naţional) şi tot cu 3-1. În acest sezon cât şi în următoarele două, "militarii" vor fi cei care vor da golgeterul campionatului, Gheorghe Constantin înscriind 20, 22 şi 24 de goluri în toate cele trei sezoane. La sfârşitul anului 1961, clubul îşi schimbă pentru ultima oară denumirea în Steaua Bucureşti, motivând faptul că pe stema echipei se afla o stea roşie, un lucru obişnuit la echipele militare din Estul Europei, şi care odată cu schimbarea numelui a fost schimbată într-o stea de culoare galbenă, care în asociere cu culorile clubului făceau trimitere la culorile naţionale ale României şi la culorile sale primordiale.
Dar noua schimbare de nume nu aduce şi mari performanţe în anii ce urmează, după ce câştigă campionatul în sezonul 1960-1961, Steaua repetă isprava în acest deceniu abia în 1967-1968, mai prolifici fiind în cupă unde au jucat finala de şaşe ori din care de de cinci ori câştigând trofeul. Cel mai important antrenor al acestei decade a fost Ştefan "Pisti" Covaci, cu care stelişti vor câştiga un campionat şi trei Cupe a României. "Pisti" fiind cunoscut în Europa şi pentru perioada petrecută la Ajax Amsterdam unde a mai câştigat două campionate ale Olandei, două Cupe CCE, două Supercupe a Europei şi o Cupă Intercontinentală, plus o cupă a Greciei cu Panathinaikos. Deceniul următor nu a fost nici el prea bogat în rezultate, steliştii câştigând campionatul tot de două ori, în 1975-1976 şi 1977-1978, iar în cupă au jucat cinci finale din care au câştigând doar trei. Acum mulţi vor zice că dacă nu a fost campioană a fost sigur vice-campioană sau pe podium, ceea ce este total neadevărat. Doar de trei ori a fost vice-campioană în aceaste două decenii ('60-'70) şi doar în 1979-'80 a fost la egalitate de puncte cu primul loc. Mai mult de atât, în sezoanele 1961-'62 şi 1965-'66 a terminat pe locurile 9 şi 12 la 3 şi respectiv 2 puncte de retrogradare, iar în sezonul 1971-'72 a terminat pe locul 9, dar de data aceasta la o diferenţă de puncte mai mare faţă de locurile retrogradante, asta aşa ca o paranteză pentru toţi cei care tot sugerează că Steaua a fost în permanenţă favorizată de către regimul comunist de atunci. În toată această perioadă din 1962 şi până în 1980, Steaua a mai dat golgeterul campionatului de două ori, în 1963-'64 pe Cornel Pavlovici, la egalitate cu C. Fraţilă de la Dinamo (19 goluri), şi pe Ghe. Tătaru II în sezonul 1970-'71 înscriind 15 goluri, şi el fiind la egalitate cu Florea Dumitrache (Dinamo) şi C. Moldoveanu (Politehnica Iaşi).
Pe plan european, Steaua reuseşte în 1971-1972 în Cupa Cupelor să ajungă până în sferturi de finală, eliminată fiind de Bayern Munhen după două meciuri terminate la egalitate 1-1 şi 0-0, însă decisiv fiind golul bavarezilor înscris în deplasarea de la Bucureşti, totodată ea (n.r. Steaua) este şi prima echipă româneasca care atinge acest stagiu al acestei competiţii. Printre echipele eliminate de câtre stelişti în acest sezon au fost: FC Barcelona în Turul II şi maltezii de la Hibernians în Turul I. În restul participărilor de până la 1980, au fost doar încercări timide de a trece de Turul I. În 1973, echipa de juniori a clubului Steaua participă la cea mai prestigioasă competiţie internaţională U-21, Coppa Carnevale (Torneo di Viareggio) unde reuseşte să termine pe locul 3 după ce o elimină pe AC Milan în optimi, pe Vicenza în sferturi, şi pierde semifinala la penaltiuri în faţa celor de la Bologna, urmând ca în finala mică să o învingă pe Crystal Palace cu 2-0. Doi ani mai târziu (august 1975) echipa de fotbal a clubului militar se deplasează în Spania pentru a participa la un turneu amical dotat cu Trofeul Ciudad de La Linea, unde se clasează pe locul 2 după ce pierde finala în faţa celor de la Espanyol Barcelona cu 2-0, şi asta după ce îi bate pe cei de la FC Sevilla cu 1-0 în semifinale. Mai adaug şi faptul că prima participare în Europa League, pe atunci Cupa UEFA, o are în sezonul 1977-1978, dar nu reuseşte să treacă de prima echipă ieşită în cale, FC Barcelona.
Primele trei meciuri oficiale considerate acasă din istoria echipei de fotbal au fost jucate pe Arena Venus, după care meciurile de campionat le jucau pe Stadionul Republicii, având ca variantă de rezervă Stadionul ''23 August'' ce era folosit în meciurile internaţionale. Stadionul tradiţional al Stelei este Ghencea, stadion ce a fost construit în 1974 în interiorul unei foste baze militare şi inaugurat pe 9 aprilie cu prilejul unui meci amical în compania iugoslavilor de la OFK Belgrad, meci care s-a încheiat la egalitate scor 2-2. Gheorghe Tătaru a fost cel care a înscris primul gol de pe acest stadion când în minutul 44 trimite un şut de la marginea careului de 16 m şi îl învinge pe portarul oaspeţilor, Borota.
În al 3-lea sezon (1950) Steaua se întâlneşte din nou cu gloria în Cupa României, pe care o câştigă în faţa puternicei Flamura Roşie Arad (UT Arad) cu 3-1, după ce trece pe rând de: strămosul Farului din Constanţa - PCA (0-3), CSU Iaşi (fosta Politehnica scor 2-4), fosta Unirea Tricolor mutată la Braşov sub denumirea de Dinamo Oraşul Stalin (4-2) şi în semifinale de Locomotiva Sibiu, scor 0-2. Acest trofeu este primul şi singurul trofeu românesc al reputatului antrenor arădean Francisc Ronnay, acum antrenor la Steaua. Începând de acum şi până în 1961, clubul va purta numele de Casa Centrală a Armatei mai pe scurt CCA, iar această perioadă în istoria clubului militar se mai numeşte şi "decada de aur". Trebuie specificat că în acest sezon Divizia A a trecut la un nou calendar intern similar celui sovietic, conform căruia campionatul trecea la sistemul primăvară-toamnă. Pentru a face trecerea de la un sistem competiţional la celălalt, în toamna anului 1949 s-a înfiinţat o competiţie intitulată Cupa de Toamnă, care a reunit cele 36 de echipe din primele două divizii, împărţite în şase grupe de câte şase, unde "militarii" au câştigat grupa din care făceau parte. În campionat, faţă de sezonul trecut mai urcă o treaptă, terminând pe locul 5 şi tot la un punct de locul 3.
În sezonul de campionat din 1951, Steaua porneşte ca din tun câştigând toate meciurile până în etapa a opta unde o întâlneşte pe IC Oradea (CAO) în faţa căreia se multumesc doar cu o remiză, iar până la finalul turului nu cunoaşte înfrângerea, în dreptul egalurilor consemnându-se încă două remize. În retur, Dinamo Bucureşti recuperează puncte în clasament, luând o opţiune serioasă la câştigarea campionatului până la final când o egalează pe Steaua la puncte, dar graţie golaverajului mai bun, "militarii" devin campioni ai României. Acest sezon este primul disputat între cele două viitoare mari rivale. Menţionez că cele mai categorice victorii ale campionatului le-a aparţinut steliştilor, când au învins Locomotiva Timişoara (CFR Timişoara) cu scorul de 7-0 şi pe Flacăra Bucureşti cu scorul de 0-6. În cupă porneşte din şaisprezecimi unde o întâlneşte pe Locomotiva Galaţi (Gloria CFR) căruia îi administrează un 0-9, după care se califică în optimi de unde o elimină cu 1-8 pe Flacăra Roşie Buhuş, o învinge în sferuri pe Metalul Sibiu cu scorul de 2-1, iar pe Ştiinţa Timişoara (Poli) în semifinală cu 3-1, întâlnind-o astfel pe surpriza competiţiei, divizonara B Flacăra Mediaş, nimeni alta decât Gaz Metan de astăzi, în finala pe care o câştigă în prelungiri cu scorul de 3-1 (Drăgan, Moldoveanu / A. Coman). Deci iată-ne la primul event al acestei echipe şi la a treia cupă a României câştigată consecutiv. Anul următor (1952) câştigă din nou campionatul şi din nou la mare luptă cu Dinamo Bucureşti, dar de data aceasta diferenţa la final este de 2 puncte şi nu la egalitate. Surpriza acestui an a fost sora mai mică a Stelei, CA Câmpulung Moldovenesc, care având în componenţă câţiva jucători de la echipa bucureşteană şi pe fostul antrenor Francisc Ronnay, reuseşte din postura de debutantă să se claseze pe locul 3 la final. În cupă trece de o altă soră mai mică, CA Cluj cu scorul de 0-3 (1/16), de Dinamo Bacău 2-6 (1/8), Locomativa Oradea (CFR) în sferturi şi de Dinamo Bucureşti în semifinale (3-2), urmând ca finala ce se disputa pe Stadionul Republici să o joace cu Flacăra Ploieşti (Petrolul), câştigând-o (n.r. cupa) pentru a 4-a oară consecutiv, performanţă întrecută doar de Rapid cu 6 cupe consecutive.
În sezonul 1953, câştigă pentru a treia oară campionatul, lucru reşsit în istoria de până atunci doar de către Chinezul Timişoara care a câştigat campionatul de 6 ori la rând în anii '20. În cealaltă competiţie majoră din România ajunge din nou în finală, dar o pierde în faţa celor de la Flamura Roşie Arad (UTA), în minutul 110 prin golul dat de Vaczi. La acest meci trebuie adăugat două premieri în fotbalul românesc, şi anume: este prima finală jucată pe Stadionul 23 august, construit în acel an, şi difuzarea pentru prima dată la radio a finalei (doar a doua repriză).
În sezonul 1954, după ce face rocadă de vreo câteva ori pentru locul 1 cu Flamura Roşie Arad (UTA), Steaua termină campionatul pe locul 2 la un punct de arădeni, care ajung campioni după o pauză de patru ani. În cupă după ce elimină Locomotivele din Iaşi, Constanţa şi Bucureşti (CFR, Farul şi Rapid), se opreşte în semifinale, în faţa câştigătoarei din acel an, Metalul Resiţa. După cum vedeţi echipa era înzestrată cu jucători foarte buni, dovadă fiind trofeele câştigate până în acest moment şi faptul că în acest an 1954 la echipa naţională a României au fost convocaţi 12 jucători de la CCA, în vederea disputării unui meci la Belgrad în compania naţionalei Iugoslaviei, meci în care primul 11 era format exclusiv din jucătorii formaţiei militare. România a câştigat acel meci prin golul înscris de Apolzan în poarta lui Vukas. Deci, putem spune că CCA a învins naţionala Iugoslaviei, sfertfinalista Cupei Mondiale din Elveţia '54.
În anul următor va intra într-o scădere de formă, terminând campionatul pe locul 6, salvând totuşi sezonul prin câştigarea Cupei României în faţa Progresului Oradea (CAO) după ce înscrie 3 goluri în prelungiri şi terminând partida cu 6-3 în favoarea lor. În 1956, câştigă campionatul la 4 puncte de rivalii de la Dinamo, calificând-se astfel în proaspăta înfiinţată Cupă a Campionilor Europeni (CCE / ECC), o competiţie în care peste ani v-a scrie istorie. În Cupa României, orădenii de la Progresul (CAO) se răzbună pe finala pierdută anul trecut în faţa lor şi îi elimină în semifinale după un meci cu prelungiri. Mai trebuie menţionat faptul că în acest sezon de campionat, Ion Alexandrescu, poreclit de colegi "Sfinxul", este primul stelist care câştiga titlul de golgeter, "perforând" porţile adversarilor de 18 ori. În primăvara acestui an, englezii de la Lutton Town au susţinut un turneu în URSS, unde au efectuat o serie de meciuri amicale, umilind marile Dinamo Moscova şi CSKA cu câte 3-0 fiecare. La întoarcerea in Anglia şi în trecere prin România, au dorit să repete isprava din URSS jucând cu Dinamo Bucureşti pe care o învinge cu 2-1.
După, a urmat rândul CCA-ului şi englezii au fost măcelăriţi cu 5-1, ceea ce i-a determinat pe britanici să ceară autorităţilor comuniste aprobarea ca această echipă românească să susţină un turneu în Anglia. Odată ajunsi în insulă, "militarii" încep deja cu surprizele: 1-1 cu Arsenal Londra, 3-3 cu Sheffield Wednesday, lucru ce nu era la îndemâna oricărei echipe care păsea în Anglia acelei perioade. În programul de dinaintea meciului cu Sheffield Wednesday era trecut şi o vizită la uzina Sheffield steel Works, acolo unde un muncitor englez avea să-i spună lui Zavoda I, uşor arogant: "Am învins în ultimul meci pe argentinienii de la San Lorenzo cu 9-0, dar nu vă fie teamă vouă n-o să vă dăm atâtea". Şi s-a adeverit în cele din urmă că microbistul nostru avea dreptate, englezii au dat doar 3.:)) După cele două egaluri, urma Lutton Town gata de luptă şi dornică de revansă. Cu toate că în primele 30 de minute ale meciului, CCA care nu jucase tocmai rău a fost condusă cu 3-0, dar asta nu până a să se termina prima repriză că stelistul Constantin înscrie pentru 3-1. În pauză antrenorul I. Savu bagă întreaga echipă la un duş rece, ceea ce a dus la trezirea "militarilor", iar în a doua repriză încep să-şi revină prin golul lui Alexandrescu, 3-2 şi meciul pare a fi deschis orcărui rezultat. A mai urmat Onisie, care din 20 metri a şutat atât de tare încât a rupt plasa sub bara transversală trimiţând mingea în tribună. "Onisie's rocket" avea să apară a doua zi în ziar. Scorul e 3-3, iar spre final Constantin mai înscrie odată şi tot cu capul pentru 3-4, lăsându-i pe cei de la Lutton cu dezamăgirea pierderii revanşei mult aşteptate.
Pe 29 octombrie urma cel din urmă meci împotriva celor de la Wolverhampton. După multe schimbări de hoteluri şi oraşe, cu 4 meciuri în 12 zile, jucătorii încep să se simtă obosiţi din punct de vedere fizic. Englezii nedorind ca românii să plece neînvinşi din Angliterra, aduc un arbitru pentru acest meci ce oferă gazdelor un penalty inexistent, validează un gol din offside de 4 m, şi deja s-a făcut 2-0. Jucătorii de la Wolverhamton jucau cu multe durităţi, şi cu toate acestea Zavoda II reduce din diferenţă, dar cum era şi de aşteptat arbitrul invalidează golul. Meciul s-a terminat cu 5-0 pentru gazde şi cu un arbitru huiduit de 45.000 de spectatori, care au apreciat echipa română strigând "I love you, Rumania".
Anul ce urmează aduce cu el şi prima participarea în CCE (Cupa Campionilor Europei, Champions League de astăzi) din istorie (1957-1958), unde sorţii îi trimit în cale pe Borussia Dortmund. Prima manşă se dispută pe stadionul Rote Erde din Dortmund în faţa a 42.000 de spectatori. După o primă repriză în care cele două echipe termină la egalitate 1-1, a doua începe excelent pentru "militari", Bone înscriind pentru 1-2 în minutul 50, bucuria fiind spulberată 12 minute mai târziu când din 2 în 2 minute Pieters şi Niepieklo înscriu 3 goluri în poarta lu Boros. Echipa aliniată de către antrenorul Ilie Savu în acest prim meci este următoarea: T. Boros, C. Dragomirescu, V. Zavoda II (C), V. Dumitrescu, S. Onisie, T. Bone, Gh. Cacoveanu, Gh. Constantin, I. Alexandrescu, F. Zavoda I, N. Tătaru. A doua manşă s-a jucat pe Stadionul ''23 August'' sub privirile a 60.000 de oameni, unde românii au învins echipa germană cu 3-1, golurile steliştilor fiind înscrise de către Tătaru, Constantin şi Alexandrescu. I. Voinescu, V. Zavoda II (C), A. Apolzan, C. Dragomirescu, S. Onisie, E. Ienei, Gh. Cacoveanu, Gh. Constantin, I. Alexandrescu, F. Zavoda I, şi N. Tătaru erau jucătorii din unsprezecele de start. Egalitate, 5-5 la general şi urma jucarea unui baraj pentru a se decide cine se califică în sferturile de finală a Cupei Campionilor Europei. Barajul a fost stabilit să se joace pe 20 noiembrie pe un stadion neutru, Stadio Comunale din Bologna unde românii au pierdut calificarea, meciul terminându-se 3-1 pentru nemţi, cu toate că la pauză scorul era de 1-1.
În campionat lupta sa dat între Petrolul Ploieşti, CCA Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara (Poli), toate cu acelaşi număr de puncte la final, dar golaverajul a făcut ca echipa prahoveană să devină campioană, iar "militarii" vicecampioni. Cupa din anul acela i-a adus în cale pe mai vechea ei cunoştinţă a ultimilor ani, CS Oradea (CAO) în faţa căreia pierde cu 3-1 în sferturi. În 1958, din cauza participării la mondialul din Suedia, federaţiile Ungariei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei au cerut contramandarea ediţiei din acel an al Cupei Mitropa, motivând faptul că echipele participante aveau mulţi jucători convocaţi pentu acest mondial, fapt ce a dus la organizarea doar pentru acest an a Cupei Dunării (Donau Cup / Donaupokal) ca suplinitor al cupei contramandate. În această competiţie, singura comparabilă cu fosta Cupă Mitropa de dinainte de război, au participat şi echipe româneşti, şi anume: vicecampioana CCA Bucureşti (Steaua) şi locul 3, Ştiinţa Timişoara (Poli). "Militarii" au întâlnit în optimi pe puternica echipă maghiară MTK Budapesta, de care nu reuseşte să treacă fiind învinsă cu scorul general de 4-9, iar timişorenii merg mai departe unde se opresc în sferuri, învinşi de către iugoslavii de la Radnicki Belgrad. Sezonul 1958-1959, termină campionatul pe locul 3 la 1 punct de locul 2 ocupat de Dinamo şi la 2 puncte de campioana Petrolul Ploieşti, iar în cupă este oprită în sferturi de către echipa ministerului de interne (Dinamo, pemtru cei ce nu ştiu) după ce este învinsă cu scorul de 3-1. Următorul an competiţional este încununată campioană a României, terminând campionatul la 7 puncte de locul 2 ocupat de Steagul Roşu Braşov (FC Braşov), în premieră vicecampioană, iar în cupă repetă istoria anului precedent terminând în sferturile competiţiei învinsă de data aceasta de către Progresul Bucureşti (FC Naţional) şi tot cu 3-1. În acest sezon cât şi în următoarele două, "militarii" vor fi cei care vor da golgeterul campionatului, Gheorghe Constantin înscriind 20, 22 şi 24 de goluri în toate cele trei sezoane. La sfârşitul anului 1961, clubul îşi schimbă pentru ultima oară denumirea în Steaua Bucureşti, motivând faptul că pe stema echipei se afla o stea roşie, un lucru obişnuit la echipele militare din Estul Europei, şi care odată cu schimbarea numelui a fost schimbată într-o stea de culoare galbenă, care în asociere cu culorile clubului făceau trimitere la culorile naţionale ale României şi la culorile sale primordiale.
Dar noua schimbare de nume nu aduce şi mari performanţe în anii ce urmează, după ce câştigă campionatul în sezonul 1960-1961, Steaua repetă isprava în acest deceniu abia în 1967-1968, mai prolifici fiind în cupă unde au jucat finala de şaşe ori din care de de cinci ori câştigând trofeul. Cel mai important antrenor al acestei decade a fost Ştefan "Pisti" Covaci, cu care stelişti vor câştiga un campionat şi trei Cupe a României. "Pisti" fiind cunoscut în Europa şi pentru perioada petrecută la Ajax Amsterdam unde a mai câştigat două campionate ale Olandei, două Cupe CCE, două Supercupe a Europei şi o Cupă Intercontinentală, plus o cupă a Greciei cu Panathinaikos. Deceniul următor nu a fost nici el prea bogat în rezultate, steliştii câştigând campionatul tot de două ori, în 1975-1976 şi 1977-1978, iar în cupă au jucat cinci finale din care au câştigând doar trei. Acum mulţi vor zice că dacă nu a fost campioană a fost sigur vice-campioană sau pe podium, ceea ce este total neadevărat. Doar de trei ori a fost vice-campioană în aceaste două decenii ('60-'70) şi doar în 1979-'80 a fost la egalitate de puncte cu primul loc. Mai mult de atât, în sezoanele 1961-'62 şi 1965-'66 a terminat pe locurile 9 şi 12 la 3 şi respectiv 2 puncte de retrogradare, iar în sezonul 1971-'72 a terminat pe locul 9, dar de data aceasta la o diferenţă de puncte mai mare faţă de locurile retrogradante, asta aşa ca o paranteză pentru toţi cei care tot sugerează că Steaua a fost în permanenţă favorizată de către regimul comunist de atunci. În toată această perioadă din 1962 şi până în 1980, Steaua a mai dat golgeterul campionatului de două ori, în 1963-'64 pe Cornel Pavlovici, la egalitate cu C. Fraţilă de la Dinamo (19 goluri), şi pe Ghe. Tătaru II în sezonul 1970-'71 înscriind 15 goluri, şi el fiind la egalitate cu Florea Dumitrache (Dinamo) şi C. Moldoveanu (Politehnica Iaşi).
Pe plan european, Steaua reuseşte în 1971-1972 în Cupa Cupelor să ajungă până în sferturi de finală, eliminată fiind de Bayern Munhen după două meciuri terminate la egalitate 1-1 şi 0-0, însă decisiv fiind golul bavarezilor înscris în deplasarea de la Bucureşti, totodată ea (n.r. Steaua) este şi prima echipă româneasca care atinge acest stagiu al acestei competiţii. Printre echipele eliminate de câtre stelişti în acest sezon au fost: FC Barcelona în Turul II şi maltezii de la Hibernians în Turul I. În restul participărilor de până la 1980, au fost doar încercări timide de a trece de Turul I. În 1973, echipa de juniori a clubului Steaua participă la cea mai prestigioasă competiţie internaţională U-21, Coppa Carnevale (Torneo di Viareggio) unde reuseşte să termine pe locul 3 după ce o elimină pe AC Milan în optimi, pe Vicenza în sferturi, şi pierde semifinala la penaltiuri în faţa celor de la Bologna, urmând ca în finala mică să o învingă pe Crystal Palace cu 2-0. Doi ani mai târziu (august 1975) echipa de fotbal a clubului militar se deplasează în Spania pentru a participa la un turneu amical dotat cu Trofeul Ciudad de La Linea, unde se clasează pe locul 2 după ce pierde finala în faţa celor de la Espanyol Barcelona cu 2-0, şi asta după ce îi bate pe cei de la FC Sevilla cu 1-0 în semifinale. Mai adaug şi faptul că prima participare în Europa League, pe atunci Cupa UEFA, o are în sezonul 1977-1978, dar nu reuseşte să treacă de prima echipă ieşită în cale, FC Barcelona.
Primele trei meciuri oficiale considerate acasă din istoria echipei de fotbal au fost jucate pe Arena Venus, după care meciurile de campionat le jucau pe Stadionul Republicii, având ca variantă de rezervă Stadionul ''23 August'' ce era folosit în meciurile internaţionale. Stadionul tradiţional al Stelei este Ghencea, stadion ce a fost construit în 1974 în interiorul unei foste baze militare şi inaugurat pe 9 aprilie cu prilejul unui meci amical în compania iugoslavilor de la OFK Belgrad, meci care s-a încheiat la egalitate scor 2-2. Gheorghe Tătaru a fost cel care a înscris primul gol de pe acest stadion când în minutul 44 trimite un şut de la marginea careului de 16 m şi îl învinge pe portarul oaspeţilor, Borota.
Construcţia Stadionului Ghencea a început în august 1973 şi s-a încheiat în 1974, fiind primul stadion la acel moment construit exclusiv pentru meciurile de fotbal în România comunistă, ea neavând pistă de atletism. Capacitatea sa iniţială a fost de 30.000 de locuri pe bănci, dar după o renovare în 1991, când băncile au fost înlocuite cu scaune, capacitatea sa a fost redusă pâna la 28.139 locuri, şi tot atunci a fost dotată cu o instalaţie de nocturnă care a fost inaugurată la un meci împotriva celor de la FCM Bacău (4-1).
Pe lângă echipa Steaua, acest stadion a reprezentat şi casa echipei naţionale de fotbal a României pentru 60 de meciuri, primul fiind în 1977 împotriva Turciei şi ultimul în 2006 împotriva Bielorusiei. Printre altele aici s-au jucat câteva meciuri ale Campionatului European U-21 din 1998, inclusiv finala. În prezent acest stadion este folosit de către Steaua ca rezervă mult mai modernului Naţional Arena.
Începutul anilor '80, o găşeste pe Steaua într-o continuă căutare a unei echipe capabile să se ridice la nivelul faimosului CCA, şi va reuşi acest lucru, ba mai mult de atât. Mulţi dintre jucători au venit de la alte echipe unde nu confirmau, gen Bumbescu, alte tinere speranţe precum Lăcătuş, cert e că în această perioadă prin curtea Stelei au trecut o pleiadă de jucători impresionantă ca număr.
În sezonul 1980-'81, "militarii", cei ce peste 6 ani vor fii porecliţi "viteziştii" datorită stilului de joc combinativ şi în viteză, termină campionatul pe locul 4 în spatele celor de la FC Argeş Piteşti, ocupanta ultimului loc ce ducea într-o cupă europeană. Anul următor nu este nici el unul strălucit, terminând campionatul pe locul 6 la o distanţă foarte mare de rivala Dinamo, campioana acestui sezon. Şi totuşi, Steaua nu a terminat sezonul fără nici un "titlu" în dreptul ei, deoarece Anghel Iordănescu câştiga titlul de golgeter al campionatului, şi asta după 10 ani de la ultima asemenea distincţie câştigată de un stelist. În 1982-'83 termină pe locul 5 urcând o treaptă faţă de anul precedent, urmat de un titlu de vice-campioană în sezonul următor (1983-'84) şi una de finalistă a cupei. Odată cu sezonul 1984-'85, Steaua renaşte câştigând pentru a zecea oară campionatul şi după o pauză de 7 ani, calificându-se astfel în Cupa Campionilor Europei unde va obţine cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc. Tot în acest sezon reuseşte să câştige şi Cupa României după o pauză de 6 ani, adjudecând-o în faţa celor de la Universitatea Craiova, "Maxima Craiova", cu scorul de 2-1. De acum încolo şi până după revoluţie Steaua va juca în fiecarea an finala cupei, câştigând-o de încă de 2 ori, excepţie făcând anul 1987-'88 când trofeul nu s-a mai acordat. De fapt, Steaua a renunţat la acel trofeu pe care la câştigat la "masa verde", după ce în finala cu Dinamo din acel an echipa s-a retras de pe teren când la scorul de 1-1 şi în minutul 90 arbitrul nu validează un gol înscris de către Gabi Balint. În ziua respectivă, Cupa a fost înmânată echipei Dinamo. A doua zi, datorită scandalului uriaş şi a suspiciunilor în ceea ce privea corectitudinea arbitrului, FRF a decis ca trofeul să fie acordat Stelei care la rândul ei după revoluţie înapoiază cupa lui Dinamo, dar aceasta refuza să o primească. Deoarece dinamoviştii au refuzat acest trofeu, el rămâne trecut în istorie ca neacordat. Pe plan european, câştigă două turnee amicale, şi anume: Dordrecht Tournement (1984) şi Trofeul Villa de Gijon, ambele în acelaş an.
În sezonul 1985-'86 câştigă campionatul la 9 puncte de locul 2, iar în Europa reuseşte câştigarea Cupei Campionilor Europeni (CCE / ECC), după ce trece de danezii de la Vejle Boldklub în Turul I, scor 2-5 la general, de ungurii de la Honved Budapesta în Turul II, cu scorul general de 2-4, de finlandezii de la Kuusysi Lahti după ce îi învinge greu în dublă manşă cu scorul general de 0-1, de super echipa belgienilor de la Anderlecht pe care o spulberă (1-3 la general), şi în finală de FC Barcelona, după loviturile de departajare (2-0) unde portarul Stelei, Helmuth Duckadam intră în istorie apărând toate cele patru penaltiuri. Golurile Stelei din finală au fost înscrise de către Lăcătuş şi Balint. Unele "guri rele" încearcă să minimalizeze performanţa steliştilor spunând că: ce mare echipă e Steaua dacă s-a chinuit cu finlandezii de la Kuusysi? Păi ţin să menţionez că această echipă de care mulţi nu au auzit, a învins în Turul I şi II pe campioanele Iugoslaviei (FK Sarajevo) şi URSS-ului (Zenit Sankt-Petersburg), lucru ce nu era chiar aşa uşor de realizat.
Echipa aliniată de către antrenorul Emerich Ienei în finala cu FC Barcelona este următoarea: Helmuth Duckadam, Ilie Bărbulescu, Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Ştefan Iovan, Lucian Bălan, Gavrilă Balint, Laszlo Boloni, Mihail Majearu, Marius Lăcătuş şi Victor Piţurcă, pe parcurs intrând Anghel Iordănescu şi Marin Radu.
Cu această mare performanţă, Steaua devine prima echipă din Estul Europei care câştiga o Cupă a Campionilor Europei şi singura dintr-o ţară comunistă. Odată cu câştigarea acestui trofeu primeşte şi recunoaştere internaţională, fiind invitată la câteva turnee amicale de prestigiu precum Trofeul Santiago Bernabeu (1986) organizat de către cei de la Real Madrid, şi unde se clasează pe locul 3. Un alt turneu amical la care este invitată este Trofee De Goedendag cunoscut şi ca "Brugse Metten", el fiind organizat de către Club Brugge în memoria masacrului de la 1302. Prima participare are loc în anul 1987 şi pe care o câştigă (n.r. turneul belgian) după ce o învinge pe echipa braziliană Grêmio EC în semifinală şi în finală pe naţionala de fotbal a Marocului, iar a doua un an mai târziu când se clasează pe un loc 3 învingând-o în finala mică pe Athletic Club de Bilbao cu 2-3.
Sezonul următor (1986-'87) câştigă din nou campionatul, dar la o diferenţă de 15 puncte de locul 2 ocupat de marea sa rivală, Dinamo şi la 21 de puncte de locul 3, Victoria Bucureşti. Pe plan european mai adaugă un trofeu în vitrină, câştigând Supercupa Europei după ce o învinge, prin super golul lui Hagi, pe echipa celor de la Dinamo Kiev, considerată pe atunci cea mai puternică a vremii. Următoarea finală jucată, este cea Intercontinentală (14.12.'86) dotată cu Trofeul Toyota, dintre câştigătoarea CCE şi cea a Cupei Libertadores, adică Steaua împotriva "milionarilor" de la Club Atletico River Plate. Finala avea să se joace la Tokyo pe Naional Stadium în prezenţa a 62.000 de oameni şi pe care o va pierde cu 1-0 gol înscris de către Alzamendi în minutul 28, cel care la final va fi declarat omul meciului. Primul 11 stelist al acestei finale era alcătuit din: Stângaciu, Iovan, Belodedici, Bumbescu, Weisenbacher, Bărbulescu, Stoica, Bălan, Balint, Lăcătuş, Piţurcă, antrenor Angel Iordănescu.
În CCE nu reuseşte să îşi păstreze titlul de campioană a Europei fiind eliminată în Turul II a competiţiei de către cei de la Anderlecht. În 1987-'88, câştigă pentru a patra oară consecutiv campionatul, egalând astfel pe marele CCA din anii '50, şi tot în acest an dă şi golgeterul campionatului în persoana lui Victor Piţurcă, care a înscris nu mai puţin de 34 de goluri, devenind cel mai prolific golgeter stelist din istoria de până acum. În CCE ajunge în semifinale, dar este eliminată de Benfica Lisabona după 0-0 la Bucureşti şi 2-0 în capitala Portugaliei, şi asta nu înainte de a le elimina pe MTK Budapesta în Turul I (4-2 scor general), Omonia Nicosia în Turul II (5-1 scor general) şi pe Glasgow Rangers în sferturi (3-2). Golgeterul competiţiei în această ediţie este nimeni altul decât stelistul Gheorghe Hagi cu 4 goluri înscrise.
În luna august a anului 1988, este invitată să participe la turneul amical Trofeul Joan Gramper, organizat de către cei de la FC Barcelona în onoarea celui care a pus bazele acestui club, unde ajunge în finală, pe care o pierde în faţa echipei organizatoare (3-1), şi asta după ce a învins-o în semifinale pe PSV Eindhoven. Tot în acest an echipa U-21 participă pentru a doua oară la Coppa Carnevale, clasându-se pe un loc 3 într-o grupă cu FC Torino, Dukla Praga şi SSC Napoli.
În sezonul 1988-'89, câştigă din nou campionatul pentru a cincea oară consecutiv, şi asta în condiţiile în care nu a cunoscut înfrângerea. Trebuie spus că şi în precedentele două campionate Steaua le-a câştigat fără să fi fost învinsă măcar odată. În Europa reuseşte să atingă din nou faza finală a CCE după ce trece în Turul I de Sparta Praga cu scorul general de 7-2, de Spartak Moscova în Turul II cu scorul de 5-1 la general, de IFK Goteborg în sferturi de finală (2-5), şi de Galatasaray în semifinala (5-1). În finală o întâlneşte pe AC Milan, cea care începând cu acest meci îşi începe dominaţia asupra continentului, fiind declarată echipa deceniului '90. După cum spuneam, Steaua întâlneşte una dintre cele mai bune echipe din istorie avându-i în componenţa sa pe olandezii Gullit şi Van Basten, ambii înscriind câte două goluri fiecare în poarta Stelei, scor final 4-0 pentru italieni. Primele trei locuri în calsamentul golgeterilor au fost ocupate de: 1. Marco Van Basten cu 10 goluri, 2. Marius Lăcătuş cu 7 goluri şi 3. Gheorghe Hagi cu 6 goluri. În vara anului '89 este invitată în Spania să participe la Trofeo Teresa Herrera, al treilea cel mai vechi turneu din această ţară după Playa y Sol (1901) şi Copa San Pedro (1941), şi care este considerat una dintre cele mai prestigioase turnee amicale datorită calibrului şi calităţii echipelor invitate. Aşa deci, şi Steaua care pe atunci era o forţă europeană este invitată să participe alături de Real Madrid, Bayern Munchen şi PSV Eindhoven. În semifinală, steliştii trec de Real cu 2-1 prin golurile înscrise de I. Dumitrescu şi Ghe. Hagi, iar în finală este învinsă de Bayern Munchen cu 4-1.
În 1989-'90, pierde campionatul la muştaţă în faţa celor de la Dinamo, titlul de golgeter îi revine stelistului Balint, iar în CCE participă pentru a cincea oară consecutiv în această competiţie, lucru nemaiîntâlnit la o echipă românească nici până în prezent. În această ediţie trece de islandezii de la Fram în Turul I cu scorul de 5-0, iar în Turul II o întâlneşte pe PSV Eindhoven, de care nu reuseşte să treacă mai departe.
După revoluţia din 1989, mare parte din jucătorii care au format echipa anilor '80 se transferă la cluburi importante din afară, cel mai bine a fost vândut Gheorghe Hagi, el fiind cumpărat de Real Madrid cu 4,3 mil $, o sumă foarte mare la vremea aceia. În campionatul din 1990-'91, Steaua termină pe locul 2 la egalitate de puncte cu Universitatea Craiova dar cu un golaveraj inferior acestora din urmă, acesta fiind şi ultimul titlu câştigat de către "olteni". Anul următor atinge din nou statutul de vice-campioană, câştigă Cupa României la loviturile de la 11 metri, în faţa timişorenilor de la Politehnica şi participă în Cupa UEFA (Europa League), unde trece în primul tur de Anorthosis Famagusta cu scorul de 3-4 la general, de spaniolii de la Sporting Gijon (2-3 la general) şi se opreşte în Turul III eliminată de către cei de la Genoa după ce pierde ambele meciuri cu 1-0. Este invitată să participe la începutul anului 1992, la turneul amical Lunar New Year Cup, cunoscută ca şi Carlsberg Cup, competiţie ce este organizată de Hong Kong Football Association (din 1948), şi unde joacă semifinala în compania celor de la Partizan Belgrad, dar o pierde la penaliuri, urmând mai apoi să câştige finala mică cu 2-0 în faţa celor de la BSC Young Boys. În sezonul 1992-'93, câştigă campionatul şi participă în Cupa Cupelor unde este oprită în sferturi de finală, dar fără să fie învinsă, de către belgienii de la Royal Antwerp, finalista acelui an. Anul următor câştigă din nou campionatul, la o diferenţă de 13 puncte, şi pierde calificarea în grupele CCE, acum pentru prima dată în formatul UEFA Champions League, în faţa celor de la AS Monaco.
În sezonul 1994-'95, câştigă campionatul la 9 puncte diferenţă şi se califică pentru prima dată în grupele Champions League, fiind prima echipă româneasca care face acest lucru, şi asta după ce o învinge în preliminarii pe echipa elveţiană Servette Geneva.
Pe lângă echipa Steaua, acest stadion a reprezentat şi casa echipei naţionale de fotbal a României pentru 60 de meciuri, primul fiind în 1977 împotriva Turciei şi ultimul în 2006 împotriva Bielorusiei. Printre altele aici s-au jucat câteva meciuri ale Campionatului European U-21 din 1998, inclusiv finala. În prezent acest stadion este folosit de către Steaua ca rezervă mult mai modernului Naţional Arena.
Începutul anilor '80, o găşeste pe Steaua într-o continuă căutare a unei echipe capabile să se ridice la nivelul faimosului CCA, şi va reuşi acest lucru, ba mai mult de atât. Mulţi dintre jucători au venit de la alte echipe unde nu confirmau, gen Bumbescu, alte tinere speranţe precum Lăcătuş, cert e că în această perioadă prin curtea Stelei au trecut o pleiadă de jucători impresionantă ca număr.
În sezonul 1980-'81, "militarii", cei ce peste 6 ani vor fii porecliţi "viteziştii" datorită stilului de joc combinativ şi în viteză, termină campionatul pe locul 4 în spatele celor de la FC Argeş Piteşti, ocupanta ultimului loc ce ducea într-o cupă europeană. Anul următor nu este nici el unul strălucit, terminând campionatul pe locul 6 la o distanţă foarte mare de rivala Dinamo, campioana acestui sezon. Şi totuşi, Steaua nu a terminat sezonul fără nici un "titlu" în dreptul ei, deoarece Anghel Iordănescu câştiga titlul de golgeter al campionatului, şi asta după 10 ani de la ultima asemenea distincţie câştigată de un stelist. În 1982-'83 termină pe locul 5 urcând o treaptă faţă de anul precedent, urmat de un titlu de vice-campioană în sezonul următor (1983-'84) şi una de finalistă a cupei. Odată cu sezonul 1984-'85, Steaua renaşte câştigând pentru a zecea oară campionatul şi după o pauză de 7 ani, calificându-se astfel în Cupa Campionilor Europei unde va obţine cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc. Tot în acest sezon reuseşte să câştige şi Cupa României după o pauză de 6 ani, adjudecând-o în faţa celor de la Universitatea Craiova, "Maxima Craiova", cu scorul de 2-1. De acum încolo şi până după revoluţie Steaua va juca în fiecarea an finala cupei, câştigând-o de încă de 2 ori, excepţie făcând anul 1987-'88 când trofeul nu s-a mai acordat. De fapt, Steaua a renunţat la acel trofeu pe care la câştigat la "masa verde", după ce în finala cu Dinamo din acel an echipa s-a retras de pe teren când la scorul de 1-1 şi în minutul 90 arbitrul nu validează un gol înscris de către Gabi Balint. În ziua respectivă, Cupa a fost înmânată echipei Dinamo. A doua zi, datorită scandalului uriaş şi a suspiciunilor în ceea ce privea corectitudinea arbitrului, FRF a decis ca trofeul să fie acordat Stelei care la rândul ei după revoluţie înapoiază cupa lui Dinamo, dar aceasta refuza să o primească. Deoarece dinamoviştii au refuzat acest trofeu, el rămâne trecut în istorie ca neacordat. Pe plan european, câştigă două turnee amicale, şi anume: Dordrecht Tournement (1984) şi Trofeul Villa de Gijon, ambele în acelaş an.
În sezonul 1985-'86 câştigă campionatul la 9 puncte de locul 2, iar în Europa reuseşte câştigarea Cupei Campionilor Europeni (CCE / ECC), după ce trece de danezii de la Vejle Boldklub în Turul I, scor 2-5 la general, de ungurii de la Honved Budapesta în Turul II, cu scorul general de 2-4, de finlandezii de la Kuusysi Lahti după ce îi învinge greu în dublă manşă cu scorul general de 0-1, de super echipa belgienilor de la Anderlecht pe care o spulberă (1-3 la general), şi în finală de FC Barcelona, după loviturile de departajare (2-0) unde portarul Stelei, Helmuth Duckadam intră în istorie apărând toate cele patru penaltiuri. Golurile Stelei din finală au fost înscrise de către Lăcătuş şi Balint. Unele "guri rele" încearcă să minimalizeze performanţa steliştilor spunând că: ce mare echipă e Steaua dacă s-a chinuit cu finlandezii de la Kuusysi? Păi ţin să menţionez că această echipă de care mulţi nu au auzit, a învins în Turul I şi II pe campioanele Iugoslaviei (FK Sarajevo) şi URSS-ului (Zenit Sankt-Petersburg), lucru ce nu era chiar aşa uşor de realizat.
Echipa aliniată de către antrenorul Emerich Ienei în finala cu FC Barcelona este următoarea: Helmuth Duckadam, Ilie Bărbulescu, Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Ştefan Iovan, Lucian Bălan, Gavrilă Balint, Laszlo Boloni, Mihail Majearu, Marius Lăcătuş şi Victor Piţurcă, pe parcurs intrând Anghel Iordănescu şi Marin Radu.
Cu această mare performanţă, Steaua devine prima echipă din Estul Europei care câştiga o Cupă a Campionilor Europei şi singura dintr-o ţară comunistă. Odată cu câştigarea acestui trofeu primeşte şi recunoaştere internaţională, fiind invitată la câteva turnee amicale de prestigiu precum Trofeul Santiago Bernabeu (1986) organizat de către cei de la Real Madrid, şi unde se clasează pe locul 3. Un alt turneu amical la care este invitată este Trofee De Goedendag cunoscut şi ca "Brugse Metten", el fiind organizat de către Club Brugge în memoria masacrului de la 1302. Prima participare are loc în anul 1987 şi pe care o câştigă (n.r. turneul belgian) după ce o învinge pe echipa braziliană Grêmio EC în semifinală şi în finală pe naţionala de fotbal a Marocului, iar a doua un an mai târziu când se clasează pe un loc 3 învingând-o în finala mică pe Athletic Club de Bilbao cu 2-3.
Sezonul următor (1986-'87) câştigă din nou campionatul, dar la o diferenţă de 15 puncte de locul 2 ocupat de marea sa rivală, Dinamo şi la 21 de puncte de locul 3, Victoria Bucureşti. Pe plan european mai adaugă un trofeu în vitrină, câştigând Supercupa Europei după ce o învinge, prin super golul lui Hagi, pe echipa celor de la Dinamo Kiev, considerată pe atunci cea mai puternică a vremii. Următoarea finală jucată, este cea Intercontinentală (14.12.'86) dotată cu Trofeul Toyota, dintre câştigătoarea CCE şi cea a Cupei Libertadores, adică Steaua împotriva "milionarilor" de la Club Atletico River Plate. Finala avea să se joace la Tokyo pe Naional Stadium în prezenţa a 62.000 de oameni şi pe care o va pierde cu 1-0 gol înscris de către Alzamendi în minutul 28, cel care la final va fi declarat omul meciului. Primul 11 stelist al acestei finale era alcătuit din: Stângaciu, Iovan, Belodedici, Bumbescu, Weisenbacher, Bărbulescu, Stoica, Bălan, Balint, Lăcătuş, Piţurcă, antrenor Angel Iordănescu.
În CCE nu reuseşte să îşi păstreze titlul de campioană a Europei fiind eliminată în Turul II a competiţiei de către cei de la Anderlecht. În 1987-'88, câştigă pentru a patra oară consecutiv campionatul, egalând astfel pe marele CCA din anii '50, şi tot în acest an dă şi golgeterul campionatului în persoana lui Victor Piţurcă, care a înscris nu mai puţin de 34 de goluri, devenind cel mai prolific golgeter stelist din istoria de până acum. În CCE ajunge în semifinale, dar este eliminată de Benfica Lisabona după 0-0 la Bucureşti şi 2-0 în capitala Portugaliei, şi asta nu înainte de a le elimina pe MTK Budapesta în Turul I (4-2 scor general), Omonia Nicosia în Turul II (5-1 scor general) şi pe Glasgow Rangers în sferturi (3-2). Golgeterul competiţiei în această ediţie este nimeni altul decât stelistul Gheorghe Hagi cu 4 goluri înscrise.
În luna august a anului 1988, este invitată să participe la turneul amical Trofeul Joan Gramper, organizat de către cei de la FC Barcelona în onoarea celui care a pus bazele acestui club, unde ajunge în finală, pe care o pierde în faţa echipei organizatoare (3-1), şi asta după ce a învins-o în semifinale pe PSV Eindhoven. Tot în acest an echipa U-21 participă pentru a doua oară la Coppa Carnevale, clasându-se pe un loc 3 într-o grupă cu FC Torino, Dukla Praga şi SSC Napoli.
În sezonul 1988-'89, câştigă din nou campionatul pentru a cincea oară consecutiv, şi asta în condiţiile în care nu a cunoscut înfrângerea. Trebuie spus că şi în precedentele două campionate Steaua le-a câştigat fără să fi fost învinsă măcar odată. În Europa reuseşte să atingă din nou faza finală a CCE după ce trece în Turul I de Sparta Praga cu scorul general de 7-2, de Spartak Moscova în Turul II cu scorul de 5-1 la general, de IFK Goteborg în sferturi de finală (2-5), şi de Galatasaray în semifinala (5-1). În finală o întâlneşte pe AC Milan, cea care începând cu acest meci îşi începe dominaţia asupra continentului, fiind declarată echipa deceniului '90. După cum spuneam, Steaua întâlneşte una dintre cele mai bune echipe din istorie avându-i în componenţa sa pe olandezii Gullit şi Van Basten, ambii înscriind câte două goluri fiecare în poarta Stelei, scor final 4-0 pentru italieni. Primele trei locuri în calsamentul golgeterilor au fost ocupate de: 1. Marco Van Basten cu 10 goluri, 2. Marius Lăcătuş cu 7 goluri şi 3. Gheorghe Hagi cu 6 goluri. În vara anului '89 este invitată în Spania să participe la Trofeo Teresa Herrera, al treilea cel mai vechi turneu din această ţară după Playa y Sol (1901) şi Copa San Pedro (1941), şi care este considerat una dintre cele mai prestigioase turnee amicale datorită calibrului şi calităţii echipelor invitate. Aşa deci, şi Steaua care pe atunci era o forţă europeană este invitată să participe alături de Real Madrid, Bayern Munchen şi PSV Eindhoven. În semifinală, steliştii trec de Real cu 2-1 prin golurile înscrise de I. Dumitrescu şi Ghe. Hagi, iar în finală este învinsă de Bayern Munchen cu 4-1.
În 1989-'90, pierde campionatul la muştaţă în faţa celor de la Dinamo, titlul de golgeter îi revine stelistului Balint, iar în CCE participă pentru a cincea oară consecutiv în această competiţie, lucru nemaiîntâlnit la o echipă românească nici până în prezent. În această ediţie trece de islandezii de la Fram în Turul I cu scorul de 5-0, iar în Turul II o întâlneşte pe PSV Eindhoven, de care nu reuseşte să treacă mai departe.
După revoluţia din 1989, mare parte din jucătorii care au format echipa anilor '80 se transferă la cluburi importante din afară, cel mai bine a fost vândut Gheorghe Hagi, el fiind cumpărat de Real Madrid cu 4,3 mil $, o sumă foarte mare la vremea aceia. În campionatul din 1990-'91, Steaua termină pe locul 2 la egalitate de puncte cu Universitatea Craiova dar cu un golaveraj inferior acestora din urmă, acesta fiind şi ultimul titlu câştigat de către "olteni". Anul următor atinge din nou statutul de vice-campioană, câştigă Cupa României la loviturile de la 11 metri, în faţa timişorenilor de la Politehnica şi participă în Cupa UEFA (Europa League), unde trece în primul tur de Anorthosis Famagusta cu scorul de 3-4 la general, de spaniolii de la Sporting Gijon (2-3 la general) şi se opreşte în Turul III eliminată de către cei de la Genoa după ce pierde ambele meciuri cu 1-0. Este invitată să participe la începutul anului 1992, la turneul amical Lunar New Year Cup, cunoscută ca şi Carlsberg Cup, competiţie ce este organizată de Hong Kong Football Association (din 1948), şi unde joacă semifinala în compania celor de la Partizan Belgrad, dar o pierde la penaliuri, urmând mai apoi să câştige finala mică cu 2-0 în faţa celor de la BSC Young Boys. În sezonul 1992-'93, câştigă campionatul şi participă în Cupa Cupelor unde este oprită în sferturi de finală, dar fără să fie învinsă, de către belgienii de la Royal Antwerp, finalista acelui an. Anul următor câştigă din nou campionatul, la o diferenţă de 13 puncte, şi pierde calificarea în grupele CCE, acum pentru prima dată în formatul UEFA Champions League, în faţa celor de la AS Monaco.
În sezonul 1994-'95, câştigă campionatul la 9 puncte diferenţă şi se califică pentru prima dată în grupele Champions League, fiind prima echipă româneasca care face acest lucru, şi asta după ce o învinge în preliminarii pe echipa elveţiană Servette Geneva.
Sezonul 1995-'96 câştigă campionatul la 11 puncte de locul 2, face eventul prin câştigarea cupei şi se califică din nou în grupele Champions League. În 1996-'97, face din nou eventul după o luptă aprigă atât în campionat, cât şi în cupă cu Naţional Bucureşti, şi se califică pentru a treia oară consecutiv în grupele Champions League, lucru nemaiîntâlnit la nici o echipă românească până în prezent.
În 1995, este invitată să participe la turneul Ibrox International Challenge Trophy organizat de către Rangers FC, şi unde se claseaza pe locul 3 după ce o învinge pe Tottenham.
În sezonul 1997-'98, câştigă pentru a şaşea oară consecutiv campionatul, egalând astfel un record ce ţinea de 71 de ani, atunci când Chinezul Timişoara câştiga în 1927 pentru a 6-a oară consecutiv campionatul României. Pe plan european se opreşte în Turul III al Cupei UEFA, şi asta după ce nu reuseşte să se califice în grupele Champions League. Tot în 1998 echipa de fotbal se separă de clubul Steaua şi intră sub conducerea omului de afaceri, Viorel Păunescu.
În această perioadă echipa de fotbal intră rapid în datorii, iar acest lucru aduce cu el şi implicarea omului de afaceri George Becali (din 2002 acţionar majoritar), căruia i s-a oferit funcţia de vice-preşedinte al clubului în speranţa că v-a investi suficienţi bani în echipă şi o va scapă de datoriile acumulate. În sezonul 1998-'99 se clasează pe locul 3 în campionat la o diferenţă de 23 de puncte de locul 1, câştigă cupa, iar anul următor termină tot pe locul 3, dar la o diferenţă de puncte şi mai mare, 27. Cinci sezoane de acum încolo va alterna la câştigarea campionatului cu rivala Dinamo, câştigând de trei ori campionatul în această perioadă (2000-'01, 2004-'05, 2005-'06), iar în ce priveşte Cupa României va traversa o perioadă de secetă ce va ţine 12 ani, până în 2011. În 2004 este adus la cârma echipei Walter Zenga, primul antrenor străin din istoria clubului, cu care Steaua reuseşte după o secetă de câţiva ani să se califice în grupele unei cupe europene, şi anume grupele Cupei UEFA, şi de aici în "primăvara europeană", unde o elimină în şaisprezecimi pe deţinătoarea trofeului, Valencia CF, calificându-se în optimi de unde este eliminată de Villarreal.
Această calificare a adus mult curaj fotbalului românesc, ce nu mai reuşise o performanţă europeană de foarte mult timp, ca urmare în sezonul următor al Cupei UEFA, Steaua, antrenată de Cosmin Olăroiu se califică în grupe şi nu singură, ci împreună cu Dinamo Bucureşti şi Rapid Bucureşti. Cu cea din urmă reuseşte acel sezon "UEFAntastic" (2005-'06) în care se califică ambele în primăvară, se întâlnesc în sferturile competiţiei, iar de aici Steaua merge singură mai departe în semifinale şi unde pierde în prelungiri calificarea în finală, după incredibilul meci de la Middlesbrough. Astfel atingând acest stagiu, Steaua va egala performanţa "Craiovei Maxima" în această competiţie. În sezonul 2006-'07, ajunge vice-campioană a României, reuseşte după 10 ani să se califice în grupele Champions League devenind singura echipă românească până în acel moment care reuseşte să atingă acest stagiu al competiţiei.
Din grupe, chiar dacă termină pe locul 3 se califică în "primăvara europeană", asta deoarece locul 3 din grupele UCL (UEFA Champions League) te califică automat în şaisprezecimile Cupei UEFA, unde o va întâlni pe echipa momentului în Europa, FC Sevilla, şi peste care nu va putea trece. Datorită performanţelor europene ale Stelei şi punctelor din ultimii ani făcute de ea, România reuseşte să trimită două echipe în Champions League, una calificată direct în grupe, iar cealaltă în preliminarii. Aşa au ajuns echipe precum CFR Cluj, Unirea Urziceni şi Oţelul Galaţi să joace în această competiţie. Mai trebuie spus că pe plan european, stelişti reusesc să bată recordul de trei calificări consecutive în UCL (UEFA Champions League) al unei echipe româneşti (în perioada 2006-2009), precedentul record fiind deţinut tot de ei, şi ca o confirmare a ADN-ul ei european, Steaua reuseşte să participe până în 2012 de 8 ori consecutiv în intrecerile europene, reuşind în această periodă să se mai califice încă o dată în "primăvara europeană" a sezonului 2011-'12, când UEFA decide ca finala Europa League (noul format al Cupei UEFA) să se joace pe Naţional Arena din Bucureşti.
Astăzi, după lungi căutări pentru formarea unei echipe capabile să se lupte autoritar atât în campionat, cât şi în Europa, Steaua reuseşte prin aducerea fostului ei jucător, Laurenţiu Reghencampf în postura de antrenor, să aducă un suflu nou şi entuziasm la echipă, dominând categoric campionatul din 2012-'13, câştigat de altfel. Pe plan european o bate în preliminariile Europa League pe Spartak Trnava cu 3-1 la generel, se califică în play-off-ul competiţiei unde o va bate cu 0-5 pe Ekranas, iar de aici în grupe.
Domină categoric grupele, fiind învinsă doar o singură dată, şi se califică în "primăvara europană" unde o întâlneste în şaisprezecimi pe campioana Olandei, Ajax Amsterdam şi pe care o învinge la penaltiuri. Se califică în optimi, iar soarta îi harăzeşte în cale chiar pe Chelsea Londra, "Regina Europei", campioana UCL la zi. Reuseşte să o bată la Bucureşti, dar pierde calificare la Londra, scor 2-3 la general.